ICCJ. Decizia nr. 242/2002. Civil. Obligaţia de a face. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 242.
Dosar nr. 4950/2002
Şedinţa publică din 24 martie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiune, reclamantul G.M. a chemat în judecată sucursala A.P. Bucureşti, sector 1 şi R.A.A.P.P.S. solicitând obligarea la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu privire la apartamentul nr. 4 situat în Bucureşti, cu motivarea că locuieşte în acest imobil, în calitate de chiriaş, în baza contractului de închiriere nr. 1294 din 15 decembrie 1995 şi, deşi a formulat cerere de cumpărare, pârâtele refuză.
Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 20.772 din 14 noiembrie 2000, a respins acţiunea, reţinând că pârâta, prin organul său de conducere, nu a hotărât înstrăinarea locuinţelor de serviciu şi nu există nici o dispoziţie legală care să o oblige să încheie contract de vânzare-cumpărare, aplicabile fiind prevederile art. 7 din Legea nr. 85/1992 şi pct. 34 din HG nr. 446/1997.
Prin Decizia civilă nr. 1620 din 12 iunie 2001, Tribunalul Bucureşti, secţia a V – a civilă şi contencios administrativ, a admis apelul declarat de reclamantul G.M. împotriva sentinţei civile nr. 20.772 din 14 noiembrie 2000 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, pe care a schimbat-o în tot şi în fond, a admis acţiunea obligând pârâtele să-i vândă acestuia apartamentul nr. 4 din Bucureşti, şi a respins ca nefondat apelul formulat de R.A.A.P.P.S. împotriva aceleiaşi sentinţe.
S-a reţinut pentru această că potrivit art. 8 din Legea nr. 85/1992 vânzarea unor astfel de locuinţe, se face cu aprobarea organelor de conducere, numai pentru locuinţele în curs de execuţie şi nerepartizate nominal până la data intrării în vigoare a legii, în speţă reclamantul beneficiind de prevederile art. 7 alin. (1) din lege, ce dau posibilitatea chiriaşilor să cumpere apartamentele în care locuiesc.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III – a civilă, prin Decizia civilă nr. 292 din 8 noiembrie 2001, a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta R.A.A.P.P.S., reţinând de asemenea că în speţă sunt aplicabile prevederile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/1992.
Împotriva acestor din urmă hotărâri, în temeiul prevederilor art. 330 pct. 2 C. proc. civ., Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, a declarat recurs în anulare, considerând că au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, în cauză fiind incidente dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 85/1992, întrucât, la data intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992 locuinţa se afla în curs de execuţie şi nu era repartizată nominal reclamantului, iar pe de altă parte, cum în speţă apartamentul în litigiu este locuinţă de serviciu, contractul de închiriere fiind accesoriu la contractul de muncă, potrivit art. 3 din HG nr. 446/1997 şi art. 53 din Legea nr. 114/1996, nu există o obligaţie de a vinde locuinţa.
Prin întâmpinare, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului în anulare.
Recursul în anulare nu este fondat, urmând a fi respins conform art. 312 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:
Astfel cum rezultă din probele administrate, în anul 1988 a început executarea unui bloc de locuinţe de serviciu pentru salariaţii Întreprinderii A.P., din fondurile acesteia, ca parte componentă a Oficiului economic Carpaţi.
Recepţia preliminară a locuinţelor a avut loc la 24 martie 1993, din 16 noiembrie 1992 blocul fiind racordat la reţeaua de energie termică şi preparare a apei calde menajere. Cu toate acestea, abia după negocieri cu sindicatul, pârâtele au acceptat să repartizeze reclamantului o locuinţă cu două camere, pe care a ocupat-o, împreună cu familia sa, alcătuită din soţie şi doi copii minori, în baza contractului de închiriere accesoriu al contractului de muncă.
În temeiul Legii nr. 85/1992, reclamantul, împreună cu ceilalţi chiriaşi, au solicitat cumpărarea apartamentelor, la 18 noiembrie 1999. Pârâta sucursala A.P.(angajatorul) a fost de acord cu cererea formulată, şi a înaintat-o spre competentă soluţionare Consiliului de Administraţie al R.A.A.P.P.S., care a refuzat vânzarea.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 85/1992 privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construite din fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat, republicată la 15 septembrie 1994 şi apoi la 15 iulie 1998, locuinţele pot fi cumpărate de titularii contractelor de închiriere în condiţiile Decretului-lege nr. 61/1990, fiind exceptate numai locuinţele cu grad superior de confort prin suprafeţe, finisaje, dotări, locuinţele de protocol, precum şi locuinţele de intervenţie.
Aşadar, regula o reprezintă vânzarea locuinţelor construite din fondurile statului sau ale unităţilor de stat, iar excepţia o reprezintă neîncheierea contractelor de vânzare-cumpărare către chiriaşi. Desigur că acest mod de interpretare se impune în lumina dispoziţiilor constituţionale care obligă statul să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent (art. 47 din Constituţie).
În speţă, prevalându-se de dispoziţiile art. 8 din aceeaşi lege, pârâta R.A.A.P.P.S. a susţinut (punct de vedere însuşit de autorul recursului în anulare), că este un atribut suveran al acesteia să vândă sau nu persoanelor îndreptăţite apartamentele deţinute cu contract de închiriere accesoriu al contractului de muncă, fără ca în concret, acest refuz să fie temeinic argumentat. Atât reclamantul, cât şi soţia sa, astfel cum rezultă din probele administrate, au calitatea de salariaţi ai pârâtei sucursala A.P., de mai mulţi ani şi ocupă un apartament cu două camere, care nu are regimul de locuinţă de intervenţie.
Cu privire la susţinerea din recursul în anulare privind dreptul discreţionar al unităţilor economice de a vinde sau nu apartamentele, este de observat că de la intrarea sa în vigoare, însoţită în paralele de procesul de privatizare a fostelor întreprinderi de stat, Legea nr. 85/1992 a format obiect al multor litigii pe rolul instanţelor judecătoreşti.
Curtea Constituţională, în numeroase decizii, fiind sesizată de unităţile economice rămase de stat sau deja privatizate, a decis că art. 7 din lege (care permite vânzarea apartamentelor) nu contravine textului constituţional care ocroteşte şi garantează proprietatea. A reţinut Curtea Constituţională, că textul în discuţie instituie „o normă de justiţie socială, întrucât s-a dat posibilitatea chiriaşilor să cumpere locuinţele la construirea cărora au participat direct sau indirect în vechiul sistem statal-juridic" (exempli gratia, dec. nr. 10/1994, dec. nr. 46/1999, dec. nr. 40/2000, dec. nr. 1/2003).
Secţiile Unite ale Curţii Supreme de Justiţie, prin Decizia nr. 2/1997 au dat o interpretare asemănătoare legii în discuţie, reţinând ca abuzivă atitudinea conducerilor unităţilor care au refuzat să vândă locuinţele ocupate de salariaţii lor, construite din fonduri de stat, sub motiv că ar fi locuinţe de intervenţie, fără ca această afirmaţie să fie probată convingător.
Contrar susţinerilor din recursul în anulare, în speţă probele administrate, anterior expuse, relevă că locuinţa în discuţie era terminată, fiind începută încă în anul 1988, din culpa pârâtelor fiind tergiversată repartizarea nominală şi închirierea apartamentelor, ceea ce le-a determinat să invoce dispoziţiile art. 8 din lege. Cum în apărare nu s-a depus nici o dovadă pertinentă şi concludentă a motivaţiei tergiversării încheierii contractelor de închiriere şi apoi a motivului refuzului de a vinde reclamantului apartamentul, corect tribunalul şi Curtea de apel au decis că în speţă acesta are dreptul de a cumpăra locuinţa pe care o ocupă cu familia.
Pentru considerentele anterior expuse, văzând că motivele recursului în anulare nu sunt întemeiate, calea extraordinară de atac formulată se va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei civile nr. 2921 din 8 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi a deciziei civile nr. 1620 din 12 iunie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V – a civilă şi de contencios administrativ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 martie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2424/2002. Civil. Expropriere. Recurs | CSJ. Decizia nr. 2309/2002. Civil → |
|---|
