CSJ. Decizia nr. 2522/2002. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr.2522Dosar nr.1895/2002
Şedinţa publică din 10 iunie 200.
La data de 3 iunie 2003 s-a luat în examinare recursul în anulare declarat de Procurorul general al parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei civile nr.687/R din 30.04.2001 a Curţii de Apel Oradea.
Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 3 iunie 2003, iar pronunţarea s-a amânat la 10 iunie 2003.
CURTEA ,
Asupra recursuluiîn anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele :
Iniţial, prin cererea înregistrată la data de 20 iulie 1999 pe rolul Tribunalului Satu-Mare sub nr.2633, reclamanta F.V.în contradictoriu cu Consiliul local Satu-Mare a solicitat instanţei printr-o acţiune în contencios administrativ:
- să anuleze hotărârea nr.18 dun 29 aprilie 1999 privind vânzarea prin licitaţie publică a imobilului situat în Municipiul Satu-Mare Piaţa Libertăţii nr.17, precum şi obligarea pârâtului la plata de daune cominatorii pentru fiecare zi de întârziere în punerea în executare a sentinţei civile nr.120 din 8 decembrie 1997 a Tribunalului Satu-Mare.
În motivarea acţiunii reclamanta arată că hotărârea nr.18/1999 privind vânzarea la licitaţie a imobilului în litigiu este în totală contradicţie cu prevederile sentinţei civile nr.120/1997 aTribunalului Satu Mare potrivit căreia Consiliul local al Municipiului Satu Mare a fost obligat să acorde aviz favorabil pentru cumpărarea de către reclamantă a apartamentului nr.24 (în care locuieşte).
Pârâtul a formulat o întâmpinare prin care solicită respingerea acţiunii reclamantei ca neîntemeiată.
Tribunalul Satu Mare prin sentinţa civilă nr.49 din 6 septembrie 1999 a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Prin Decizia civilă nr.2 din 20 ianuarie 2000, Curtea de Apel Oradea a admis recursul declarat decătre reclamantă, a casat sentinţacu trimiterea cauzei pentru o nouă judecare la aceeaşi instanţă.
Tribunalul Satu-Mare prin sentinţa civilă nr.7 din 17 aprilie 2000 a admis excepţia de necompetenţă materială şi şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Satu Mare în baza art.2 lit.d din Legea nr.29/1990.
La data de 5 iunie 2000 reclamanta îşi completează acţiunea iniţial formulată în sensul că solicită atât anularea Hotărârii nr.18/1999 adoptată de Consiliul local al Municipiului Satu Mare, cât şi obligarea pârâtei să încheie cu reclamanta contract de vânzare-cumpărare prin intermediul S.C. "C." SA Satu Mare pentru apartamentul nr.24, situat în Piaţa Libertăţii nr.17 Satu Mare, în baza Legii nr.85/1992, iar în caz de refuz hotărârea să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare.
A mai solicitat obligarea pârâtului la plata unor daune de câte 50.000 lei pentru fiecare zi de întârziere până la punerea în executare a sentinţei civile 120/1997, respectiv până la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Judecătoria Satu-Mare, prin sentinţa civilă nr.5843 din 30 iunie 2000, a admis acţiunea, a dispus anularea Hotărârii nr.18 din 29 aprilie 1999 privind vânzarea la licitaţie publică a imobilului dinPiaţa Libertăţii nr.17 – Satu Mare.
A obligat pârâtul să încheie cu reclamanta contract de vânzare-cumpărare prin intermediul S.C. "C." SA pentru apartamentul înscris în CF nr.1 Satu Mare cu nr.top 755,756 proprietatea oraşului Satu – Mare, în baza legii 85/1992 republicată, iar în caz contrar hotărârea să ţină loc de act de vânzare-cumpărare.
A obligat pârâtul la plata sumei de 50.000 lei pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data solicitării punerii în executare a sentinţei civile nr.120/1997 şi până la executarea sentinţei, respectiv a încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
Pârâtul a fost obligat şi la 1.060.000 lei cheltuieli de judecată.
Împotriva acesteisentinţe a declarat apel pârâtul susţinând în esenţă că imobilul este proprietatea tabulară a oraşului Satu Mare nefiind construit din fondurile statului.
Se mai susţine în apel că instanţa a reţinut greşit că ar fi vorba de o vânzare prin licitaţie publică, când, de fapt, este vorba de ovânzare prin licitaţie publică dar cu precalificare.
Tribubnalul Satu Mare, prin Decizia civilă nr.1682 din 22 decembrie 2000, a respins excepţia necompetenţei materiale de soluţionare a cauzei de către judecătorie.
A admis apelul declarat de către pârât şi a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că a respins acţiunea formulată de către reclamantăreţinând în esenţă că imobilul în litigiu nu cade sub incidenţaprevederilorLegii 85/1992 şi ca atare pârâtul nu are obligaţia să vândă imobilul.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta susţinând că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 7 din Legea 85/1992 şi nici nu a avut în vedere ceea ce se hotărâse prinsentinţa civilă nr.120/2997 a Tribunalului Satu-Mare.
Curtea de Apel Oradea, prin Decizia civilă nr.687 din 30 aprilie 2001, a admis recursul formulat de către reclamantă, acasat Decizia pronunţată de Tribunalul Satu-Mare şi rejudecând în fond cauza a păstrat în totalitate sentinţacivilă nr.5843 din 30 iunie 2000 pronunţată de Judecătoria Satu Mare.
În conformitate cu prevederile art.27 lit.f din Legea nr.92/1992 şi ale art.330 pct.2 C.proc.civ., Procurorul generalde pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare împotriva deciziei nr.687 din 30 aprilie 2001 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, considerând că atât această decizie cât şi sentinţa civilă nr.5843/2000 a Judecătoriei Satu Mare au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce adeterminat o soluţionare greşită a cauzei pe fond.
Se susţine în esenţă că instanţele de fond şi recurs au reţinut că prin prevederile art.7 din Legea nr.85/1992 a fost stabilită o normă de justiţie socială şi economică, dând posibilitate chiriaşilor să cumpere locuinţele în care domiciliază, singura excepţie fiind locuinţele de intervenţie.
Se mai susţine în motivarea recursului în anulare că în mod greşit instanţa de recurs a apreciat că obligaţia de vânzare către chiriaşi este o obligaţie care vizează imobilul ce urmează a fi vândut şi nu este o obligaţie in personam în considerarea titularului dreptului de administrare cum în mod corect ar fi trebuit să reţină.
Se susţine de asemenea că Legea nr.85/1992 reglementează vânzarea de locuinţe, construite din fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice sau bugetarede stat; ca atare locuinţa care nu a fost construită din aceste fonduri, cum este cazul înspeţă, nu poate fi văndută chiriaşului.
Se arată că din extrasul CF rezultă că imobilul în litigiu a intrat în proprietatea oraşului Satu-Mare prin cumpărare în 1868 şi în consecinţăel nu putea fi vândut în condiţiile legii 85/1992 ci doar, conform dispoziţiilor art.84 alin.1 şi 2 din Legea 69/1999.
Reclamanta a formulat o întâmpinare solicitând respingerea recursului în anulare.
Reclamanta a depus ca act nou respectiv o traducere legalizată din extrasul CF, tradus din limba maghiară.
Recursulîn anulare este nefondat pentru următoarele considerente:
Este de reţinut în primul rând, având în vedere prevederile art.7 din Legea nr.85/1992 astfel cum a fost modificată şi republicată, că instanţele de fond şi recurs au făcut o corectă aplicare în cauză a prevederilor acestui text de lege.
În acest sens este de reţinut că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art.7 alin.2 (nu cele ale art.7 alin.1) din Legea 85/1992 care prevăd o ipoteză nouă faţă de cele menţionate în Legea 61/1990 şi cele ale Legii 85 şi anume vânzarea şi a locuinţelor care înainte de 6 martie 1945 au aparţinut regiilor autonome, instituţiilor şi societăţilor cu capital de stat, mixt sau privat, care şi-au încetatexistenţa după această dată sau, după caz, au devenit, prin reorganizare, unităţi economice sau bugetare de stat. În legătură cu condiţiile vânzării este de reţinut formularea imperativă a textului „vor fi vândute" în condiţiile alin.1 din art. 7 dinLegea 85/1992 deci titularilor contractelor de închiriere, la cererea lor, cu plata integrală sau în rate a preţului.
Deci condiţiile sunt îndeplinite atăt în ceea ce priveşte locuinţa cât şi cumpărătorul.
Susţinerile teoretice făcute în motivarea recursuluiîn anulare, cu privire la obligaţia de vânzare către chiriaşi, sunt eronate; problema fiind rezolvată în mod obligatoriu prin Decizia Curţii Constituţionale nr.40 din 14 martie 2000 care a statuat că este vorba de o obligaţie in rem deci în considerarea obiectului vânzării (locuinţă) şiîno obligaţie in personam.
În consecinţă şi sub acestaspect instanţele de fond şi recurs, spredeosebire de instanţa tribunalului, au făcut o apreciere corectă, temeinică şi legală a naturii acestei obligaţii.
Distinct de cele 3 mai înainte menţionate urmează a mai reţine şi faptul că prin sentinţa civilă 120/CA din 8 decembrie 1997 a Tribunalului Satu Mare (devenită irevocabilă) s-a statuat cu autoritate de lucru judecat obligaţia pârâtului să acorde avizul favorabil în vederea cumpărării de către reclamantă a apartamentului înlitigiuprin societatea specializată S.C. "C." SA, hotărâre carea fost total ignorată în motivarea recursului în anulare.
Astfel fiind, pentru considerentele mai înainte arătate, urmează a respinge ca nefondat recursul în anulare.
PENTRUACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge ca nefondat, recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei civile nr.687/R din 30 aprilie 2001 a Curţii de Apel Oradea, cât şi sentinţei civile nr.5183 din 30 iunie 2000 aJudecătoriei Satu Mare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 iunie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2523/2002. Civil | CSJ. Decizia nr. 2519/2002. Civil → |
|---|
