CSJ. Decizia nr. 2524/2002. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr.2524Dosar nr.2446/2002
Şedinţa publică din 11 iunie 2003
S-a luat în examinare recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei civile nr.179/R din 31 mai 2001 a Tribunalului Călăraşi.
La apelul nominal se prezintă intimatul-contestator B.I., personal şi asistat de avocat I.L., lipsind intimata S.C. „R.I." S.A. Bucureşti.
Procedura completă.
Reprezentanta Ministerului Public pune concluzii de admitere a recursului în anulare, astfel cum a fost formulat.
Avocat I.L. solicită admiterea recursului în anulare, casarea deciziei recurate şi menţinerea hotărării primei instanţe.
CURTEA
Asupra recursului în anulare de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia nr.3327 din 14 august 2000 emisă de conducătorul S.C. „C." S.A. Călăraşi s-a imputat numitului B.I. – încadrat în funcţia de contabil Şef la Siloz Bază Lehliu suma de 104.336.747 lei, reprezentând: 10.191.247 leibunuri ce nu se regăsesc în patrimoniu.
unităţii; 94.145.500 lei diferenţe nejustificate la consumul de apă minerală pentru care nu s-au întocmit actele necesare de intrare-ieşire din magazie, nu s-au evidenţiat în contabilitate, consumurile de apă minerală nefiind justificate.
Împotriva acestei decizii, la data de 11 septembrie 2000, a formulat contestaţie B.I. care a solicitat anularea măsurii ca nelegale şi netemeinice cu motivarea că potrivit normelor legale în vigoare distribuirea cantităţilor de apă minerală s-a făcut către personalul muncitor din Baza Siloz ca antidot, că şefii punctelor de lucru erau cei care se ocupau cu aprovizionarea şi distribuirea apei minerale şi că facturile şi chitanţele eliberate au fost înregistrate în contabilitate.
Prin întâmpinarea din 28 septembrie 2000 pârâta S.C. „C." S.A. Călăraşi a solicitat respingerea contestaţiei arătând că în urma reviziei contabile efectuate la Siloz Bază Lehliu-Gară asupra activităţii financiar-contabile a acestei subunităţi s-a constatat: la capitolul cheltuieli cu apa minerală s-au înregistrat în anul 1998 suma de 27.379.150 lei, iar în anul 1999 suma de 66.767.028 lei, ambele diferenţe cheltuite în plus; sumade 10.191.247 lei contravaloarea unor bunuri de inventar care nu se regăsesc în evidenţa societăţii comerciale.
S-a mai apărat pârâta în sensul că subunitatea Siloz Bază Lehliu-Gară deţine un număr de şase bovine pentru lapte destinat ca antidot repartizat salariaţilor, nefiind nevoie în aceste condiţii de apă minerală, iar verificarea actelor contabile a scos în evidenţă că aprobarea tuturor cheltuielilor s-a dat de contabilul-şef B.I., astfel căDecizia de imputare a fost emisă cu respectarea prevederilror art.102, 105, 107 şi 108 din C.mun.
Investită iniţial cu soluţionarea cauzei, Judecătoria Lehliu-Gară, prin sentinţa civilă nr.1208 din 28 septembrie 2000, şi-a declinat competenţaîn favoarea Judecătoriei Călăraşi.
Prin sentinţa civilă nr.1413 din 30 martie 2001 Judecătoria Călăraşi a admis în parte contestaţia formulată de B.I. şi a anulat parţial Decizia de imputare nr.3327 din 14 august 2000 emisă de S.C. „C." S.A. Călăraşi până la concurenţa sumei de 94.145.500 lei, exonerându-l p.
contestator de plata acestei sume şi a menţinut Decizia pentru diferenţa de 10.191.247 lei.
Prin Decizia civilă nr.179/R din 31 mai 2001 Tribunalul Călăraşi a respins recursul contestatorului, a admis recursul pârâtei şi a modificat sentinţa judecătoriei numai cu privire la cuantumul sumei imputate şi rejudecînd cauza, a anulat în parte Decizia de imputare pentru suma de 38.900.000 lei, de plata căreia contestatorul a fost exonerat şi a fost menţinută Decizia pentru diferenţa de 65.436.247 lei (55.245.000 lei diferenţe nejustificate la consumul de apă minerală pe perioada 1998 – 1999 şi 10.191.247 lei bunuri care nu se regăsesc în patrimoniul unităţii).
Pentru a decide astfel tribunalul a motivat căunitatea pârâtă nu a elaborat norme interne prin care să se precizeze clar produsele ce se vor oferi personalului muncitor ca alimentaţie gratuită, cantitatea, locurile de muncă, grupele de persoane care vor beneficia de acestea, lăsându-se la aprecierea subunităţilor acordarea alimentaţie suplimentare. În absenţa unor atari norme, tribunalul a avut în vedere limita minimă prevăzută de art.407 din Normele Generale de Protecţia Muncii, respectiv de 2 litri/persoană/schimb, rezultând o diferenţă la cantităţile de apă minerală aprovizionate faţă de cele consumate de 4751 litri în anul 1998 şi 16.056 litri pentru perioada ianuarie-noiembrie 1999.
Împotriva deciziei dată de Tribunalul Călăraşi, la data de 31 mai 2002, în conformitate cu art.330 pct.2 Cod procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin OUG nr.138/2000 şi nr.59/2001, a declarat recurs în anulare Procurorul Generalc al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, care a susţinut că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond şi totodată, este şi vădit netemeinică în ceea ce priveşte suma reprezentând diferenţa nejustificată de consum de apă minerală.
În motivarea recursului în anulare s-a susţinut că instanţele trebuiau să constate că aprovizionarea cu alimente gratuite de protecţie nu s-a făcut în exces atât timp cât nu au fost stabilite de către cei în drept criteriile şi perioadele de acordare, cantităţile necesare şi locurile de muncă cu condiţii vătămătoare, iar instanţa de recurs, stabilind consumul de apă minerală l.
minimul prevăzut de lege, s-asubrogat în drepturile societăţii comerciale, depăşindu-şi atribuţiile prevăzute de lege.
Recursul în anulare este fondat.
Conform art.16 din Legea nr.90/1996 privind protecţia muncii, alimentaţia de protecţie se acordă obligatoriu şi gratuit de către angajator, persoană fizică sau juridică, persoanelor care lucrează în condiţii grele şi vătămătoare, pe baza normelor elaborate de Ministerul Sănătăţii şi Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale. Normele generale de protecţia muncii elaborate în baza Legii nr.90/1996 au fost aprobate de Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale sub nr.578 din 20 noiembrie 1998 şi de Ministerul Sănătăţii sub nr.DB/5840 din 26 noiembrie 1998.
Raportînd data controlului la perioada producerii pagubei (1998-1999), rezultă că aceste norme, pe care instanţele le-au avut în vedere la pronunţarea hotărârilor, nu se puteau aplica în societatea pârâtă pentru consumul de apă minerală, decât începând cu data de 26 noiembrie 1998.
Pe de altă parte, este de observat că, pârâta S.C. „C." S.A. Călăraşi a emis, în baza Legii nr.90/1996 şi a Normelor Generale de Protecţia Muncii elaborate în anul 1996,deciziile nr.9/27 ianuarie 1998 şi nr.17/8 februarie 1999 pentru organizarea compartimentului de protecţia muncii, dar nu a elaborat şi Norme interne care să precizeze concret alimentele ce se vor oferi ca alimentaţie gratuită, cantitatea, locurile de muncă şi grupele de persoane îndreptăţite a le primi.
Totodată,aceste elemente absolut necesare pentru determinarea cantităţii de alimente gratuite cu care societatea trebuia să seaprovizioneze lipsesc atât din Contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii agriculturii, pisciculturii şi pescuitului pe anul 1999, cât şi din Contractul colectiv de muncă al S.C. „C." S.A. Călăraşi nr.15.503/56 din 28 decembrie 1998. În acest din urmă contract colectiv, la art.29 alin.2 se prevede că„pentru locurile de muncă cu condiţii deosebite, se acordă drepturi şi compensaţii băneşti sau de altă natură conform legislaţiei în vigoare, lăsându-se la aprecierea subunităţilor din subordine – Silozuri – Bază -, acordarea acestei alimentaţii suplimentare".
Din actele dosarului rezultă că nici pentru anul 1999 nu au fost îndeplinitedispoziţiileart.124dinNormele Generale de Protrecţia Munci.
care prevăd expres că stabilirea alimentelor ce se vor oferi ca alimentaţie suplimentară, cantităţile şi grupele de persoane beneficiare, vor face obiectul contractului de muncă încheiat între conducerea unităţii şi reprezentanţii sindicatului.
Faţă de aceste considerente, instanţele trebuiau să constate că aprovizionarea cu alimente de protecţie nu s-a făcut în exces atât timp cât nu au fost stabilite de către cei în drept criteriile şi perioadele de acordare, cantităţile necesare de alimente de protecţie, locurile de muncă cu condiţii grele şi vătămătoare. Tribunalul Călăraşi, stabilind în recurs consumul de apă minerală la nivelul minim prevăzut de lege, s-a subrogat în drepturile societăţii comerciale pârâte, depăşindu-şi astfel atribuţiile prevăzute de lege.
Inexistenţa unei hotărâri a organului stabilit de lege privind acordarea de alimente de protecţie, face ca în cazul aprovizionării cu apă minerală, chiar în exces, să nu existeprejudiciu, culpă şi legătură de cauzalitate, deci acele elemente care antrenează răspunderea materială a angajatului.
Faţă de cele ce preced, recursul în anulare se priveşte ca fondat şi urmare a admiterii lui, va fi casată în parte Decizia Tribunalului Călăraşi, în sensul că se va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. „C." S.A. Călăraşi împotriva sentinţei civile pronunţată de Judecătoria Călăraşi. Vor fi păstrate celelaltedispoziţii ale deciziei recurate cu referire la răspunderea contestatorului B.I. pentru suma de 10.191.247 lei reprezentând obiecte de inventar pentru a căror lipsă se face vinovat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângăCurtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei civile nr.179/R din 31 mai 2001 a Tribunalului Călăraşi.
Casează în parte Decizia recurată în sensul că respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. „C." S.A. Călăraşi împotriva sentinţei civile nr.1413 din 30 martie 2001 a Judecătoriei Călăraşi. Păstrează celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 iunie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2527/2002. Civil | CSJ. Decizia nr. 2525/2002. Civil → |
|---|
