CSJ. Decizia nr. 2646/2002. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr.2646DOSAR NR.1211/2002
Şedinţa publică din 18 iunie 200.
S-au luat în examinare recursurile declarate de reclamantul S.A.I., de pârâta R.A."L." Bucureşti, continuat de Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat şi de chematul în garanţie Consiliul General al Municipiului Bucureşti, împotriva deciziei nr.636 din 17 decembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.
La apelul nominal s-au prezentat recurentul-reclamant S.A.I., reprezentat de avocatul R.I., recurenta-pârâtă Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, prin consilier juridic M.B.şi recurentul chemat în garanţie Consiliul General al Municipiului Bucureşti, prin consilier juridic O.O.
Procedura completă.
Toţi recurenţii au satisfăcut cerinţele legii timbrului, achitând taxele judiciare de timbru şi timbrele judiciare în cuantumul stabilit la termenul din 29 ianuarie 2003, consemnat în încheierea de la acea dată.
Instanţa constată că pricina este în stare de judecată.
Avocatul R.I., pentru recurentul-reclamant S.A.I., solicită admiterea recursului declarat în cauză numai pe aspectul cheltuielilor de judecată aferente judecăţii de fond şi celei din apel. Solicită a se dispune să i se plătească şi cheltuielile de judecată ocazionate de judecarea recursului.
Consilier juridic M.B., pentru recurenta-pârâtă Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, solicită admiterea recursului pe care l-a declarat în cauză.
Consilier juridic O.O, pentru recurentul chemat în garanţie Consiliul General al Municipiului Bucureşti, solicită admiterea recursului. Referindu-se la celelalte două recursuri, pune concluzii de admitere a celui declarat de pârâta R.A.A.P.P.S.Bucureşti şi de respingere a celui declarat de reclamante.
Avocatul R.I., pentru recurentul-reclamant, în ce priveşte recursul pârâtei R.A.A.P.P.S.Bucureşti, pune concluzii de respingere iar în ce priveşte recursul chematului în garanţie Consiliul General al Municipiului Bucureşti, lasă la aprecierea instanţei.
Consilier juridic M.B., pentru recurenta-pârâtă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, solicită respingerea recursului reclamantelor şi admiterea recursului chematului în garanţie.
CURTEA
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 25 iulie 2000 reclamantul S.A.I. a chemat în judecată pe pârâta R.A."L." pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată la plata contravalorii lipsei de folosinţă pentru imobilul situat în Bucureşti, str.Vasile Conta nr.12, sectorul 2, sumă evaluată provizoriu la cuantumul de 160.000.000 lei, precum şi la plata dobânzilor legale.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că prin Decizia nr.2229/A/1999, definitivă şi irevocabilă, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă, i s-a admis acţiunea în revendicare şi a redobândit proprietatea imobilului situat în Bucureşti, str.Vasile Conta nr.12, sectorul 2. Anterior acestui proces, la data de 1 februarie 1995, reclamantul a mai promovat o acţiune împotriva pârâtei R.A."L." princare a solicitat să se constate că nu are titlu legal pentru a administra imobilul, acţiunea fiind admisă prin Decizia nr.1311/1996 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a civilă care a constatat că imobilul din str.Vasile Conta nr.12, sectorul 2, este proprietatea reclamantului, deţinut fără titlu de pârâta R.A."L.".
Susţine reclamantul că din momentul chemării în judecată buna-credinţă a pârâtei a încetat şi că după pronunţarea hotărârii prin care s-a constatat că pârâta nu are nici un titlu asupra imobilului, aceasta nu mai avea nici o justificare să refuze predarea bunului.
La 12 octombrie 2000 reclamantul S.A.I. a formulat, în temeiul art.132 pct.2 C.proc.civ., o precizare de acţiune în sensul că solicită obligarea pârâtei R.A."L." doar la plata fructelor civile (chirii încasate de pârâtă) începând cu data de 1 februarie 1995, la zi, înţelegând să renunţe la judecata capătului de cerere privind dobânzile legale.
La 12 octombrie 2000 pârâta R.A."L." a introdus cerere reconvenţională prin intermediul căreia a solicitat obligarea reclamantului S.A.I. la plata sumei de 12.778 DM sau echivalentul în lei la data efectuării plăţii reprezentând contravaloarea investiţiilor efectuate de pârâtă la imobilul din Bucureşti, str.Vasile Conta nr.12, sectorul 2, precum şi la plata sumei de 15.274.364 lei, ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflaţie, reprezentând contravaloarea unor lucrări executate la acelaşi imobil.
În motivarea cererii reconvenţionale pârâta a învederat că imobilul din Bucureşti, str.Vasile Conta nr.12, sectorul 2, a intrat cu plată în administrarea R.A."L." prin Decizia nr.396/1990 a Consiliului Local al Municipiului Bucureşti şi că la acest imobil pârâta a efectuat numeroase lucrări de investiţii, reparaţii, consolidări şi modernizări de instalaţii. Întrucât reclamantul a fost pus în posesia nemişcătorului căruia i s-au adus îmbunătăţiri şi reparaţii şi la care s-au efectuat lucrări de investiţii, trebuie să restituie contravaloarea acestora, în caz contrar reclamantul s-ar îmbogăţi fără justă cauză.
Tot la data de 12 octombrie 2000 pârâta R.A."L." a chemat în garanţie Consiliul General al Municipiului Bucureşti pentru a fi obligat să-i restituie suma plătită pentru imobilul în cauză, conform dispoziţiei de plată nr.20/30 decembrie 1991, actualizată cu indicele de inflaţie. Prin petiţia de la fila 33 dosar de fond, pârâta a precizat că suma plătită chematului în garanţie cu titlu de preţ a fost de 6.761.475 lei, ce s-a cerut a fi actualizată potrivit indicelui de inflaţie.
La data de 14 decembrie 2000 reclamantul S.A.I. a formulat o nouă precizare de acţiune prin care a solicitat obligarea pârâtei R.A."L." la plata sumei de 169.190 U.S.D. reprezentând fructe civile (chirii) culese de pârâtă în perioada 1 februarie 1995-27 octombrie 2000.
Prin precizarea de acţiune reclamantul a arătat că imobilul litigios a fost închiriat de pârâtă Ambasadei Regatului Thailanda şi potrivit contractului de locaţiune chiria încasată de pârâtă a fost de 3350 U.S.D./lună, respectiv 3900 U.S.D./lună, în total pârâta încasând pe perioada solicitată 241.700 U.S.D. Din această sumă reclamantul a dedus cheltuielile de întreţinere ale imobilului care reprezintă 30 % din suma brută încasată, adică 72.510 U.S.D., rămânând un beneficiu net de 169.190 U.S.D. Reclamantul a fost de acord cu compensarea parţială a creanţelor reciproce.
Investit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, prin sentinţa nr.149 din 28 februarie 2001, a admis acţiunea principală, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamantul S.A.I. şi a obligat pe pârâta R.A."L." la plata sumei reprezentând echivalentul în lei a 169.190 U.S.D. constituind chirie, la cursul practicat de Banca Naţională a României din ziua plăţii, către reclamant.
Tribunalul a admis cererea reconvenţională formulată de pârâta R.A."L." şi a obligat pe reclamant la plata echivalentului în lei a sumei de 12.778 D.M., la cursul zilei practicat de B.N.R. la data efectuării plăţii reprezentând contravaloarea investiţiilor făcute la imobilul din Bucureşti, str.Vasile Conta nr.12, sectorul 2, precum şi la plata sumei de 15.274.364 lei contravaloarea unor lucrări executate de pârâtă la acelaşi imobil.
A fost admisă cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta R.A."L." şi a fost obligat Consiliul General al Municipiului Bucureşti la plata sumei de 6.761.475 lei reprezentând plata efectuată la primirea imobilului.
Apelurile declarate împotriva acestei sentinţe de reclamantul S.A.I., de pârâta R.A."L." şi de chematul în garanţie Consiliul General al Municipiului Bucureşti, au fost respinse ca nefondate prin Decizia nr.636 din 17 decembrie 2001 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.
Pentru a hotărî astfel instanţele au reţinut şi motivat că prin Decizia nr.1311 din 24 iunie 1996 Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a admis acţiunea reclamantului S.A.I. şi a constatat că imobilul din str.Vasile Conta nr.12, sector 2, Bucureşti, este proprietatea reclamantului, deţinut fără titlu de pârâta R.A."L.". Prin Decizia nr.2224/A din 14 decembrie 1999 Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ a admis acţiunea reclamantului şi a obligat pe pârâţii R.A."L." şi Ministerul Finanţelor Publice să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie acelaşi imobil.
Instanţele au reţinut că pârâta R.A."L." a perceput din închirierea imobilului, de la Ambasada Regatului Thailanda, în perioada 20 august 1996-31 august 1999 suma de 3550 U.S.D. lunar şi de 3900 U.S.D. lunar pe perioada 1 octombrie 1999-27 octombrie 2000 şi interpretând dispoziţiile art.483-487 Cod civil, au apreciat că pârâta a devenit un posesor de rea-credinţă începând cu data introducerii acţiunii în constatarea faptului că imobilul este proprietatea reclamantului şi că este reţinut fără drept de către pârâtă, respectiv de la data de 1 februarie 1995.
Luând în considerare răspunsurile pârâtei la interogatoriu, instanţele au obligat-o la plata sumei reprezentând echivalentul în lei a 169.190 U.S.D. reprezentând chirii, iar reclamantul a fost obligat către pârâtă la echivalentul în lei a sumei de 12.778 D.M. şi la plata sumei de 15.274.364 lei reprezentând contravaloarea investiţiilor şi a altor lucrări efectuate de pârâtă pe perioada cât a stăpânit imobilul. Referitor la cuantumul sumei reprezentând chirii instanţele au constatat că pârâta nu a administrat probe din care să rezulte că impozitele şi taxele către stat reprezentau 70 % din valoarea chiriei şi că la acestea s-au adăugat alte cheltuieli legate de valoarea unor materiale sau plata salariilor.
Împotriva hotărârilor pronunţate în cauză, în termen legal au declarat recurs reclamantul S.A.I., pârâta R.A."L." şi chematul în garanţie Consiliul General al Municipiului Bucureşti.
Urmare a incidenţei OUGnr.32/2002 în temeiul căreia recurenta-pârâtă R.A."L." a fost comasată prin absorbţie de R.A.Administraţia Petrimoniului Protocolului de Stat, a fost introdusă în cauză această regie, care, prin petiţia nr.7372/17 iunie 2003, a declarat că înţelege să-şi însuşească recursul declarat de regia absorbită.
În motivarea recursului reclamantul S.A.I. a criticat hotărârile pronunţate în cauză pentru neaplicarea prevederilor art.1441 C.civ.în sensul că, deşi compensarea creanţelor reciproce opera de drept, instanţele au refuzat incidenţa acestei instituţii. S-a reproşat instanţelor neacordarea integrală a cheltuielilor de judecată cât timp acţiunea reclamantului a fost admisă în întregime şi că reclamantul a fost de acord cu admiterea cererii reconvenţionale, acord manifestat în termenul prevăzut de lege.
Pârâta R.A."L." prin succesoarea în drepturi R.A.-A.P.P.S a criticat hotărârile date în cauză în temeiul următoarelor motive: instanţele au omis să pună în discuţie, faţă de prevederile art.5 alin.3 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr.146/1997, nulitatea cererii reclamantului, având în vedere că pretenţiile acestuia sunt solicitate în valută; în acest context, obiectul cererii de chemare în judecată a fost incert pe tot parcursul procesului şi schimbat după administrarea probatoriilor, înainte de judecata cauzei, încălcându-se astfel prevederile art.132 şi 134 C.proc.civ.; întrucât prin Decizia civilă nr.1311 din 24 iunie 1996 Tribunalul Bucureşti a admis doar o acţiune în constatare, în mod greşit s-a constatat că de la data introducerii acestei acţiuni pârâta a cunoscut viciile posesiei; din contra, pârâta fiind de bună-credinţă, l-a pus în posesie pe reclamant imediat după ce tribunalul a admis acţiunea în revendicare prin Decizia civilă nr.2229/A din 14 decembrie 1999; acţiunea reclamantului, având ca obiect fructele civile culese de pârâtă pe perioada 1 februarie 1995-27 octombrie 2000, este prescrisă; deşi pârâta a dovedit prin înscrisuri că din chiriile încasate a beneficiat doar de 30 %, restul de 70 % reprezentând taxe şi impozite către stat, în mod greşit instanţele au declarat ca nedovedite aceste aspecte; fără temei legal instanţele au refuzat actualizarea sumelor cerute prin cererea reconvenţională şi cererea de chemare în garanţie, deşi la dosar s-a depus indicele de inflaţie comunicat de Institutul Naţional de Statistică.
Chematul în garanţie Consiliul General al Municipiului Bucureşti critică hotărârile pronunţate în cauză cu motivarea că prin Decizia nr.396/1990 Primăria Municipiului Bucureşti a transmis în administrarea mai multor întreprinderi specializate o serie de imobile iar dispoziţia de plată pentru suma totală de 171.324.195 lei nu face dovada încheierii unui contract între pârâtă şi chematul în garanţie ca acesta din urmă să răspundă pentru evicţiune, instituţie care este de esenţa vânzării.
Recursurile sunt fondate, în limitele şi pentru considerentele care succed:
Prin acţiunea introductivă de instanţă, astfel cum a fost ulterior precizată, reclamantul S.A.I. a cerut obligarea pârâtei R.A."L." să-i restituie fructele civile (chiriile) pe care le-a perceput (încasat) din închirierea imobilului din Bucureşti, str.Vasile Conta nr.12, sectorul 2, unei ambasade. Reclamantul a precizat că anterior promovării procesului în revendicarea nemişcătorului finalizat cu retrocedarea bunului, la data de 1 februarie 1995, a introdus o acţiune în constatare împotriva aceleiaşi pârâte iar prin Decizia nr.1311 din 24 iunie 1996 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, acţiunea a fost admisă, s-a constatat că imobilul este proprietatea reclamantului, iar pârâta îl deţine fără titlu, astfel că de la data de 1 februarie 1995 regia pârâtă a încetat de a fi de bună-credinţă întrucât a cunoscut viciile posesiei.
Fructele civile sunt venituri băneşti produse prin folosirea unui bun, cum sunt chiriile ori dobânzile, care de regulă se dobândesc zi de zi, pe măsura trecerii timpului, fără ca substanţa bunului ce le produc să scadă(art.525 C.civ.). De la regula conform căreia fructele se cuvin proprietarului lucrului, art.485 C.civ.a instituit o excepţie potrivit cu care posesorul de bună-credinţă al lucrului îi culege fructele, fără ca proprietarul să poată să ridice vreo pretenţie asupra lor.
Art.487 C.civ.stabileşte că posesorul încetează să mai fie de bună-credinţă în momentul în care a luat cunoştinţă de viciile care-i afectează titlul, fiind normal ca, de îndată ce a cunoscut viciile titlului, posesorul să nu se mai bucure de beneficiul pe care legea îl recunoaşte în privinţa dobândirii cu bună-credinţă a fructelor.
Este adevărat că încetarea bunei-credinţe este o chestiune de fapt lăsată, de la caz la caz, la aprecierea judecătorului, dar, în mod unanim doctrina şi jurisprudenţa au stabilit că intentarea acţiunii în justiţie împotriva posesorului face să înceteze buna sa credinţă şi de la data acţiunii el nu mai poate invoca dobândirea fructelor pe temeiul posesiunii de bună-credinţă.
Din această perspectivă, speţa dedusă recursurilor de faţă pune în discuţie mai multe chestiuni, omise ori neaprofundate de către cele două instanţe, şi anume: data de la care se datorează restituirea fructelor de către pârâtă; perioada de timp pentru care se datorează fructele; intervenţia prescripţiei extinctive; cuantumul chiriei pe care pârâta trebuie să-l restituie reclamantului.
Este evident că, de la data de 1 februarie 1995, când reclamantul a introdus prima acţiune în justiţie, pârâta a încetat să mai fie de bună credinţă deoarece de la acea dată trebuia să fi cunoscut viciile titlului cu care deţinea bunul (Decizia nr.396/1990 a Primăriei Municipiului Bucureşti), neavând nici o relevanţă dacă acţiunea din 1 februarie 1995 a fost una în constatarea dreptului şi nu în realizarea lui, efectele juridice ale demersului judiciar întreprins de reclamant constând în atenţionarea pârâtei ca posesiunea care o exercită asupra bunului este fondată pe un titlu viciat.
Dacă chiriile sunt datorate, de principiu, proprietarului lucrului (reclamantului) de la data de 1 februarie 1995, nu înseamnă că ele şi pot fi restituite pe întreaga perioadă de timp (1 februarie 1995-25 iulie 2000 – data introducerii acţiunii prezente), deoarece sunt incidente prevederile art.3 din Decretul nr.167/1958 în conformitate cu care dreptul la acţiune se prescrie în termen de 3 ani, precum şi dispoziţiile art.7 alin.1 din acelaşi act normativ, potrivit cu care prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune. Or, în cazul dedus judecăţii, dreptul la acţiune s-a născut la 24 iunie 1996, când prin Decizia nr.1311 Tribunalul Bucureşti a constatat calitatea de proprietar a reclamantului asupra nemişcătorului, dată de la care nu mai exista nici un impediment de ordin material ori juridic pentru promovarea unei acţiuni în restituirea chiriilor.
Pe de altă parte, atunci când se pune în discuţie restituirea fructelor civile de către posesorul de rea-credinţă a lucrului, trebuie stabilite pe bază de probe care au fost fructele efectiv încasate de posesor, acesta din urmă neputând fi silit să înapoieze sume neîncasate decât dacă neperceperea lor se datorează unei neglijenţe. Or, în cauză, pârâta s-a apărat în cursul procesului că din sumele încasate în valută de la locatar în temeiul contractelor de închiriere, un procent de 70 % a fost virat la bugetul statului reprezentând costuri, taxe şi impozite, fiind făcut în acest sens un început de dovadă cu notele interne ale serviciului de contabilitate al pârâtei (filele 27-28 dosar apel).
Întrucât instanţele nu au lămurit aceste aspecte se impune admiterea recursurilor, casarea hotărârilor şi reluarea judecăţii, sens în care se va dispune de către instanţa de trimitere administrarea unei expertize contabile care să stabilească, pentru perioada de trei ani anteriori promovării prezentei acţiuni în justiţie, cuantumul sumelor efectiv încasate de pârâtă cu titlu de chirii de pe urma imobilului exploatat.
Din acest punct de vedere se priveşte ca greşit procedeul instanţei de fond, necorectat în apel, de a reveni asupra expertizei dispusă în cauză (încheierea din 14 decembrie 2000 – fila 86) pe motiv că reclamantul recunoaşte pretenţiile pârâtei din cererea reconvenţională, eroare constând în aceea că recunoaşterea(mărturisirea) reclamantului a produs efecte nu împotriva lui, adică asupra celui ce a făcut mărturisirea, ci împotriva pârâtei.
Cu referire la recursul chematului în garanţie Consiliul General al Municipiului Bucureşti prin care neagă obligaţia de garanţie pentru evicţiune, invocând lipsa unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu pârâta se constată că potrivit art.60 alin.1 C.proc.civ., partea poate să cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenţiuni cu o cerere de chemare în garanţie sau în despăgubire.
Instituţia chemării în garanţie se întemeiază pe existenţa unei obligaţii de garanţie sau despăgubire. Prin chemarea în garanţie se urmăreşte tocmai realizarea unei asemenea obligaţii în cadrul procesului în care cel garantat este ameninţat în dreptul său de către o altă persoană. In principiu, obligaţia de garanţie revine tuturor acelora care transmit altora un drept subiectiv, dacă o atare transmisiune se face cu titlu oneros.
Prin urmare, obligaţia de garanţie sau de despăgubire, care justifică incidenţa instituţiei juridice discutate, există nu numai în materie contractuală, cum este cazul contractelor de vânzare-cumpărare, dar şi în cazul oricărei transmisiuni de bunuri, singura condiţie fiind ca remiterea lor să fie cu titlu oneros.
Cum pârâta a susţinut în timpul procesului că a primit imobilul în administrare în baza Deciziei nr.396/1990 a Primăriei Municipiului Bucureşti şi că în schimbul bunului a plătit un preţ prin dispoziţia de plată nr.20/30 decembrie 1991 (dispoziţie comună pentru mai multe imobile), în rejudecare, instanţa de trimitere, va solicita aceluiaşi expert contabil să verifice şi să stabilească ce preţ a plătit pârâta chematului în garanţie pentru imobilul în cauză, preţ pe care expertul îl va actualiza potrivit indicelui de inflaţie.
Tot prin expertiză contabilă va fi actualizată suma de 15.274.364 lei reprezentând contravaloarea unor lucrări executate de pârâtă la imobil, urmând ca expertul să propună instanţei posibilitatea compensării creanţelor reciproce ale reclamantului şi ale pârâtei până la concurenţa celei mai mici.
Faţă de cele ce preced şi întrucât în speţă se impune reluarea judecăţii în întregul său, vor fi admise recursurile declarate de reclamant, pârâtă şi de chematul în garanţie, vor fi casate hotărârile date în cauză, cu consecinţa trimiterii acesteia la tribunal, ca instanţă de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de reclamantul S.A.I., de pârâta R.A."L." Bucureşti continuat de Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat şi de chematul în garanţie Consiliul General al Municipiului Bucureşti, prin Municipiul Bucureşti împotriva deciziei nr.636 din 17 decembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.
Casează Decizia recurată, precum şi sentinţa nr.169 din 28 februarie 2001 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ şi trimite cauza la acelaşi tribunal pentru rejudecare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 iunie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2648/2002. Civil | CSJ. Decizia nr. 264/2002. Civil → |
|---|
