CSJ. Decizia nr. 2650/2002. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr.2650
Dosar nr.5211/2002
Şedinţa publică din 18 iunie2003
S-a luat în examinare recursuldeclarat de reclamantul C.N.împotriva deciziei nr. 94/Cdin 9 septembrie 2002a Curţii de Apel Constanţa – Secţia civilă.
La apelul nominals-a prezentat intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de consilier juridic A.L., lipsind recurentul-reclamant C.N..
Procedura completă.
Recursul este scutit de timbru.
Instanţa, din oficiu, pune în discuţie, în temeiul art.306 alin.2 din C.proc. civ., nelegala compunere a instanţei de apel pusă în evidenţă de faptul că, potrivit practicalei deciziei, cauza a fost judecată de un complet format din 3 judecători iar în minută şi dispozitiv sunt doi judecători semnatari.
Consilier juridic A.L., pentru intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicită admiterea recursului numai pentru motivul de ordine publică pus în discuţie de instanţă.
Reprezentanta Ministerului Public solicită admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri pronunţate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la Tribunalul Constanţa.
După închiderea dezbaterilor, care au au avut loc la orele 11, s-a prezentat – la orele 12 şi un minut – avocatul M.G.care, potrivit delegaţiei depuse la dosar, este apărătorul recurentului-reclamant C.N.. Acesta a motivat că neprezentarea la dezbateri se datorează participării sale în altă cauză importantă.
Instanţa, în mod succint, a prezentat apărătorului concluziile intimatului-pârât şi ale procurorului cu privire la problema pusă din oficiu în discuţie – nelegala compunere a instanţei de apel.
CURTEA
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 2 aprilie 2002, reclamantul C.N. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 11.500.USD, reprezentând despăgubiri materiale şi 1.000.00 USD, reprezentând daune morale, ambele sume în lei, la cursul Băncii Naţionale a României din momentul efectuării plăţii, precum şi la cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a fost trimis în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa nr. 195/P/1997 pentru săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune, fals intelectual, uz de fals şi complicitate la contrabandă, în cursul urmăririi penale a fost reţinut 24 de ore, după care s-a emis mandatul de arestare preventivă pentru perioada 30 septembrie – 30 octombrie 1996.
Judecând cauza, Tribunalul Constanţa, prin sentinţa penală nr. 242/9 iulie 1998 a dispus, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a şi art. 10 lit. d C.proc.pen., achitarea lui pentru toate infracţiunile, constatând că nu sunt întrunite elementele constitutive prevăzute de lege ale infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată cu privire la despăgubirile materiale, reclamantul aînvederat că datorită măsurilor asiguratorii luate de organele de poliţie prin indisponibilizarea apartamentului şi autoturismului său, el nu le-a putut valorifica la momente convenabile sub aspectul preţului, fiind prejudiciat cu 10.000 USD reprezentând diferenţa preţ vânzare la apartament şi cu 1.500 USD diferenţă de preţ vânzare la autoturism.
Referitor la daunele morale, reclamantul a arătat că în perioada procesului a fost supus dispreţului public, a suferit traume psihice, iar în timpul detenţiei s-a îmbolnăvit, necesitând spitalizare.
În drept, reclamantul invocă prevederile art. 504 C.proc.pen., art. 998, 999 şi 1000 Cod civil.
Prin sentinţa civilă nr. 377 din 26 aprilie 2002, Tribunalul Constanţa a respins ca nefondată acţiunea reclamantului.
În justificarea acestei soluţii s-au invocat prevederile art. 504 alin.1 C.proc.pen.. Potrivit textului de lege, orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârşit fapta imputată ori că acea faptă nu există.
Întrucât dispoziţia legală se referă numai la cele două ipoteze, anume art. 10 lit. a C.proc.pen., când fapta nu există şi art. 10 lit. c C.proc.pen., când fapta nu a fost săvârşită de acea persoană, alte situaţii, cum este achitarea reclamantului pe temeiul art. 10 lit. d C.proc.pen., nu dă dreptul la despăgubiri.
Apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Constanţa prin Decizia civilă nr. 94/9 septembrie 2002, cu aceeaşi motivare ca a primei instanţe, anume lipsa temeiului de drept pentru admiterea acţiunii faţă de limitarea la cele două ipoteze a aplicabilităţii prevederilor reparatorii din art. 504 C.proc.pen..
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul, susţinând că este îndreptăţit la obţinerea despăgubirilor cerute faţă de prevederile art. 48 alin. 3 din Constituţie, potrivit cărora statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale, iar Curtea Constituţională, prin deciziile nr. 45 din 10 martie 1998 şi 255 din 20 septembrie 2001 a statuat că are dreptul la reparaţii şi persoana care a fost achitată pentru oricare dintre motivele prevăzute în Codul de procedură civilă.
Recursul reclamantului este fondat pentru motivele ce urmează a se expune.
În temeiul art. 504 alin.1 C.proc.pen. orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârşit fapta imputată ori că fapta nu există.
Instanţele şi-au fundamentat soluţia de respingere a acţiunii reclamantului şi respectiv Decizia de confirmare a sentinţei pe prevederile textului de lege evocat, care dă dreptul la reparare numai pentru cele două ipoteze de achitare: fapta nu a fost săvârşită de inculpat (art.11 pct. 2 lit. a şi art. 10 lit. c C.proc.pen.) şi fapta nu există (art. 11 pct. 2 lit.a şi art. 10 lit. c C.proc.pen.).
O asemenea interpretare a dispoziţiilor legale este contrară prevederilor art. 48 alin. 3 din Constituţie, conform cărora „Statul răspunde patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale".
Dispoziţiile legale examinate încalcă şi prevederile art. 5 pct. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, potrivit cărora „orice persoană care este victima unei arestări sau unei deţineri, în condiţii contrare dispoziţiilor acestuia articol, are dreptul la reparaţii".
Curtea Constituţională, sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate referitoare la dispoziţiile art. 504 alin. 1 C.proc.pen. a statuat că are dreptul la repararea de către stat a pagubei nu numai persoana condamnată definitiv cu privire la care s-a stabilit prin hotărârea definitivă că nu a săvârşit fapta imputată ori că acea faptă nu există, ci şi persoana care, în urma rejudecării cauzei, a fost achitată pentru oricare dintre motivele prevăzute de C.proc.pen.(Decizia nr. 255 din 20 septembrie 2001 a Curţii Constituţionale).
Recurentul, achitat pe temeiul art. 11 pct. 2 lit. a şi art. 10 lit. d C.proc.pen., este îndreptăţit a beneficia de prevederile art. 504 al. 1 C.proc.pen., motiv pentru care se va admite recursul său, se va casa Decizia recurată şi sentinţa,cu trimiterea cauzei la Tribunalul Constanţa pentru rejudecare în primă instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantul C.N. împotriva deciziei nr. 94/C din 9 septembrie 2002 a Curţii de Apel Constanţa – Secţia civilă.
Casează Decizia recurată, precum şi sentinţa nr. 377 din 26 aprilie 2002 a Tribunalului Constanţa – Secţia civilă şi trimite cauza la acelaşi tribunal pentru rejudecare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi18 iunie2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2652/2002. Civil | CSJ. Decizia nr. 2648/2002. Civil → |
|---|
