CSJ. Decizia nr. 267/2002. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 267.
Dosar nr.2357/2002
Sedinţa publică de la 19 iunie 2003
La data de 14 mai 2003 s-a luat în examinare recursul declarat dereclamantul S.C.împotriva deciziei civile nr. 96/A din 21 februarie 2002a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III – a civilă.
Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 14 mai 2003, care face parte integrantă din prezenta decizie, iar pronunţarea s-a amânat la 29 mai 2003, la 12 iunie 2003, apoi la 19 iunie 2003.
CURTEA,
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea completată, modificată şi precizată, S.C.a chemat în judecată pe S.M.şi S.A.pentru a se constata că este proprietarul bunurilor mobile enumerate în acţiune şi lista anexă şi a fi obligaţi pârâţii să îi achite contravaloarea lor. De asemenea, a solicitat ca pârâţii să-i restituie şi suma de 30.000 DM investită în achiziţionarea unui imobil.
În motivarea cererii de chemare în judecată reclamantul a învederat că este fratele pârâtului S.M.şi potrivit unei înţelegeri ivite între părţi i-a dat pârâtei S.A.în decembrie 1990 suma de 30.000 DM pentru a achiziţiona pe numele reclamantului a apartamentul nr. 5 situat în Bucureşti, str. Dinu Vintilă nr. 5, bloc 4, scara A, etaj 2, sector 2, iar ulterior, în luna iulie 1995 a adus din Germania unde îşi are domiciliul bunurile mobile şi de uz casnic specificate în cuprinsul inventarului anexat acţiunii. În luna octombrie 1995 pârâtul l-a alungat din apartament interzicându-i accesul în locuinţă şi negând caliatea sa de proprietar asupra bunurilor mobile, astfel că se impune admiterea acţiunii.
După parcurgerea mai multor cicluri personale, Tribunalul Bucureşti, secţia a III – a civilă, prin sentinţa nr.497/21 aprilie 2000 a respins excepţia prescrierii dreptului la acţiune invocată de pârâţi. De asemenea a respins acţiunea completată, modificată şi precizată formulată de S.C.ca neîntemeiată.
În motivarea pe fond a soluţiei tribunalul a reţinut că reclamantul nu a probat existenţa convenţiei intervenite între părţi pentru achiziţionarea de către pârâţi pe numele reclamantului a apartamentului în litigiu şi nici remiterea în acest scop a sumei de 30.000 DM.
În ceea ce priveşte bunurile mobile, tribunalul a apreciat că în dosar erau aplicabile dispoziţiile art. 1909 C.civ. în raport cu care bunurile mobile se prescriu prin faptul posesiunii lor având în vedere cererea iniţială a reclamantului de a-i fi restituite iar în ce priveşte solicitarea de a-i fi achitată contravaloarea lora aplicat-o cao modificare a obiectului obligaţiei o dare în plată conform art. 1100 şi 1683 C.civ. Or pentru ca obligaţia rezultantă să fie valabilă ea trebuia să fi substituit o obligaţie validă ceea ce însă nu era cazul în speţă.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III – a civilă, prin Decizia nr. 527 A/28 septembrie 2000 a respins apelul declarat de reclamantul S.C.împotriva sentinţei civile nr. 497/21 aprilie 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III – a civilă reţinând motivele invocate de instanţa de fond, a cărei soluţie a apreciat-o ca legală şi temeinică.
Această din urmă decizie a fost casată prin Decizia nr.4239/9 octombrie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă, pe considerentul că instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra mai multor motive de apel vizând ipoteza donaţiei, a verificării posibilităţilor materiale ale pârâţilor şi respectiv executarea convenţiilor cu bună credinţă.
Rejudecând apelul, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III – a civilă, prin Decizia nr. 96 A/21 februarie 2002, l-a respins ca nefundat, menţinând sentinţa nr. 497/21 aprilie 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III- a civilă..
Instanţa a reţinut că obiectul acţiunii dedus judecăţii potrivit ultimei precizări formulate de reclamant la 24 martie 2000 era obligarea pârâţilor la plata contravalorii bunurilor mobile litigioase, suma de 19.484 DM sau echivalentul în lei al acestei sume şi restituirea valorii de 30.000 DM sau echivalentul în lei al acesteia calculat în raport de cursul de schimb al Băncii Naţionale a României valabil la data executării hotărârii, sumă investită în cumpărarea apartamentului în litigiu.
Or, în raport de conţinutul prestaţiilor la care fiecare parte s-ar fi obligat în temeiul pretinsei convenţii încheiate în decembrie 1990, instanţa de apel a calificat-o ca fiind parte din categoria convenţiilor nenumite, pârâţii obligându-se de a asigura reclamantului folosinţa unui apartament pe perioada cât acesta se afla în ţarăiar reclamantul de a achita preţul apartamentului.
Dacă acesta ar fi conţinutul convenţiei în cazul în care probele ar susţine ipoteza reclamantului încă pârâţii nu ar putea fi obligaţi pe temeiul executării silite a convenţiei întrucât prestaţia la care s-au obligat a fost asigurarea folosinţei apartamentului din Bucureşti. Mai mult, reclamantul nu a cerut prin acţiune acest lucru şi nici rezoluţiunea convenţiei conform art. 1020 – 1021 C.civ.
În ceea ce priveşte restituirea contravalorii bunurilor mobile enumerate în acţiune instanţa de apel a reţinut că temeiul dobândirii lor de către pârâţi era contractul în sensul că bunurile au fost cumpărate pe numele pârâtului S.M.iar reclamantul nu a probat că sumele învestite pentru dobândirea lor i-ar fi aparţinut.
În contra acestei decizii a declarat recurs reclamantul S.C.invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C.proc.civ. Astfel recurentul a apreciat că hotărârea criticată a fost motivată exclusiv pe două aspecte şi acestea contradictorii şi străine cauzei încât existenţa convenţiei dintre cei doi fraţi a fost dovedită prin depoziţiile martorilor C.C.şi C.S.unite cu răspunsurile date de părţi la interogatoriu. De asemenea instanţa de apel a reţinut greşit că înţelegerea dintre părţi ar fi fost ca pârâţii să-i asigure în schimbul preţului achitat de reclamant doar folosinţa apartamentului când în realitate a convenitcu pârâţii să investească în cumpărarea unui apartament în Bucureşti.
Pe de altă parte, chiar dacă nu a cerut rezoluţiunea convenţiei, pe parcursul procesului a invocat dispoziţiilor art. 1073 C. civ. ceea ce permitea instanţei să oblige pe pârâţi să-l dezdăuneze cu suma de 30.000 DM.
De asemenea susţinerea instanţei de apel că în cauză nu s-ar aplica dispoziţiile art. 1092 C.civ. întrucât nu a invocat plata nedatorată iar ca principiu general plata însemnează executarea voluntară a obligaţiei de către debitor nu corespunde realităţii deoarece suma de bani transmisă pârâţilor apare evident ca o plată nedatorată, făcută cu un scop determinat – achiziţionarea unui apartament – iar neîndeplinirea scopului de către pârâţi face ca aceştia să fie obligaţi la restituirea plăţii. De altfel, reclamantul nu putea cumpăra un imobil pe numele său întrucât la acea dată nu era cetăţean român şi oricum pârâţii nu dispuneau de fondurile necesare pentru a achita preţul.
În ceea ce priveşte bunurile mobile este real că facturile emise de vamă aveau înscrise numele intimatului S.M.dar aceasta s-a făcut numai pentru a putea ridica mobila, la dosar existând înscrisuri care probează că recurentul-reclamant a achitat mobilierul în Germania.
Recursul este fondat pentru motivele ce se vor arăta în continuare.
Aşa cum deja s-a relevat, prin acţiune şi completările ulterioare, reclamantul S.C. cetăţean german domiciliat în Germania a pretins că în urma unei înţelegeri intervenite cu pârâţii a predat în decembrie 1990 o sumă de 30.000 DMpârâtei S.A.cu ocazia vizitei pe care aceasta i-a făcut-o în Germania pentru a achiziţiona pe numele reclamantului un apartament pe care acesta să-l folosească în timpul şederii sale în România.
În fapt, contrar convenţiei, pârâţii au cumpărat apartamentul pe numele lor şi ulterior în vara anului 1995 l-au izgonit din propria locuinţă pe care o mobilase tot pe cheltuiala sa.
Invocând dispoziţiile art. 1198 C.civ. reclamantul a precizat că datorită legăturilor de rudenie dintre părţi, pârâţii fiind fratele şi respectiv cumnatareclamantului, nu au întocmit un înscris care să ateste înţelegerea, însă existenţa convenţiei era dovedită cu depoziţiile martorilor C.S. şi C.C.(f. 5859 dos nr. 10135/1996) unite cu răspunsurile date de părţi la interogatorii. Or, o atare afirmaţie nu este susţinută de probele dosarului. Astfel, martorii C.S.şi C.C.nu au perceput prin proprii simţuri faptele descrise în dispoziţiile lor din moment ce au relatat că au aflat chiar de la pârâta S.A.faptul că reclamantul i-ar fi înmânat la plecarea sa din Germania în decembrie 1990 o sumă de 30.000 DM pentru a-i achiziţiona un apartament.
Cum însăşi S.A.a negat constant primirea vreunei sume de bani de la reclamant, instanţele nu au validat menţionatele depoziţii.
În adevăr, la interogatorii pârâţii au negat înmânarea sumei de 30.000 DM de către reclamant, respectiv existenţa vreunei convenţiiîntrepărţi pentru achiziţionarea pe numele reclamantului a unui apartament în Bucureşti (f. 30 – 33 dos. Nr. 10135/1996 şi f. 51, 52 dos nr. 11148/1995).
În aceste circumstanţe corect instanţele au respins capătul de cerere vizând restituirea sumei de 30.000 DM cât timp probele dosarului nu au confirmat cert încasarea acestor bani de către pârâţi.
Cu alte cuvinte, indiferent de temeiul juridic al pretenţiilor formulate de reclamant în ceea ce priveşte suma de 30.000 DM respectiv art. 1073 C.civ. sau art. 1092 C. civ. criticile aduse instanţelor că nu le-ar fi examinat, sunt lipsite de relevanţă din moment ce reclamantul nu a probat pretinsa„plată" pentru a putea fi înmăsură să solicite şi restituirea ei.
În ceea ce priveşte capătul de cerere vizând achitarea de către pârâţi a contravalorii bunurilor de mobilier şi uz casnic cumpărate de reclamant şi aflate în posesia pârâţilor menţionate în acţiune şi inventarul anexat soluţia instanţelor este greşită.
În adevăr, reclamantul a depus la dosar, în apel, corespondenţa purtată cu firma de mobilier K. prin care i se confirmă încheierea contractului S 10523/15 mai 1995 pentru mobilier în valoare de 10.016 DM + 885 DM şi 1.500 DM transport în total 12.401 DM cum şi faptul că din dispoziţia reclamantului marfa a fost exportată în România (f. 35, 36 dos. 10135/1996).
Aşadar, reclamantul a probat achiziţionarea unor obiecte de mobilier ce au fost livrate în România, iar în inventarul anexat acţiunii a precizat fiecare obiect achiziţionat şi costul acestuia anexând în copie şi facturile respective.
Instanţele nu au analizat aceste înscrisuri deşi potrivit art. 129 C.proc.civ. aveau obligaţia să o facă şi au respins acest capăt de cerere exclusiv în raport de actele de expediţie a respectivelor bunuri care îl aveau indicat drept destinatar pe pârâtul M. S. (f. 40 dosar 11148/1995)reţinând că acesta ar fi şi dobânditorul acelor bunuri.
Procedeul este greşit şi de natură a-l prejudicia pe reclamant care astfel nu a fost în măsură să-şi susţină pretenţiile întrucât dovezile prezentate nu i-au fost examinate.
Astfel fiind, recursul urmează a fi admis, a casa hotărârile atacate şi a trimite cauza pentru rejudecare aceluiaşi tribunal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantul S.C.împotriva deciziei nr. 96/A din 21 februarie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III – a civilă.
Casează Decizia recurată, precum şi sentinţa nr. 497 din 21.04.2000 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a III – a civilă şi trimite cauza aceluiaşi tribunal, pentru rejudecare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 iunie2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2677/2002. Civil | CSJ. Decizia nr. 2651/2002. Civil → |
|---|
