CSJ. Decizia nr. 2684/2002. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr.2684DOSAR NR.1855/2002
Şedinţa publică din 19 iunie 200.
La data de 13 iunie 2003 s-a luat în examinare recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei civile nr.403 A din 22 februarie 2001 a Tribunalului Timiş, Secţia civilăprecum şi împotriva deciziei civile nr.1153 din 30 aprilie 2001 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 13 iunie 2003 iar pronunţarea s-a amânat la 19 iunie 2003.
CURTEA
Asupra recursului în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, S.C."U." S.A. a chemat în judecată Primăria Municipiului Timişoara solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se stabilească preţul minim de vânzare a spaţiului comercial situat în Timişoara, Piaţa Victoriei nr.5, la suma de 2.543.496.432 lei, să fie obligat pârâtul să procedeze la negocierea directă a preţului de la valoarea minimă precizată, în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, sub sancţiunea plăţii unor daune cominatorii de 20 milioane lei pe zi de întârziere; hotărârea să ţină loc de contract autentic de vânzare-cumpărare cu privire la spaţiul respectiv şi să se dispună întabularea în c.f. a dreptului de proprietate.
Prin sentinţa civilă nr.16890 din 23 noiembrie 2000, Judecătoria Timişoara a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul să procedeze la negocierea directă a preţului de vânzare a spaţiului comercial pornind de la valoarea minimă de 2.823.281.064 lei, în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, sub sancţiunea daunelor cominatorii de 20.000.000 lei pe zi de întârziere. Cu privire la celelalte capete de cerere, respinse, instanţa a reţinut că nu se poate suplini voinţa părţilor contractante impunându-se un anumit preţ de vânzare, acesta trebuind a fi rezultatul negocierilor potrivit dispoziţiilor HG nr.505/1998.
Tribunalul Timiş, prin Decizia nr.403 din 22 februarie 2001, a admis apelul reclamantei şi a schimbat, în parte, sentinţa, în sensul admiterii acţiunii, obligând pârâtul să încheie cu reclamanta contractul de vânzare-cumpărare pentru preţul de vânzare de 2.823.281.064 lei, în termen de10 zile de la rămânerea definitivă a deciziei, în caz contrar hotărârea să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, iar reclamanta să-şi întabuleze dreptul de proprietate asupra spaţiului, cu titlu de cumpărare.
Sentinţa a fost menţinută prin Decizia nr.1153 din 30 aprilie 2001 a Curţii de Apel Timişoara.
Pentru aceasta, s-a reţinut reaua credinţă a pârâtului în negocierea preţului de vânzare a spaţiului comercial în litigiu, astfel că se impunea obligarea lor la încheierea contractului, pentru preţul stabilit prin expertiza tehnică efectuată în cauză.
Împotriva hotărârilor pronunţate în recurs şi în apel, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, în temeiul prevederilor art.330 pct.2 C.proc.civ., a promovat recurs în anulare considerând că au fost date cu încălcarea esenţială a legii, fiind şi vădit netemeinice.
În dezvoltarea motivelor de recurs, se susţine că, potrivit dispoziţiilor art.2 şi art.6 din HG nr.505/1998 preţul de vânzare se stabileşte prin negociere directă, pornindu-se ca preţ minimal, de la valoarea stabilită prin raportul de evaluare, procesul verbal al comisiei cu privire la desfăşurarea negocierilor trebuind a fi aprobat de Consiliul local.
Ca atare, instanţele nu puteau hotărî care este preţul de vânzare al spaţiului comercial ci, cel mult stabilirea preţului minim de vânzare, pe baza unui raport de expertiză judiciară. De altfel, prin expertiza efectuată în cauză s-a stabilit numai un preţ informativ, nu unul real.
Prin întâmpinare, intimata-reclamantă S.C. "U."S.A.Timişoara a invocat tardivitatea recursului în anulare, apreciind că în raport de data pronunţării hotărârii de către Curtea de Apel Timişoara – 30.04.2001 – anterioară datei de 2 mai 2001, incidentă era dispoziţia de procedură, în redactarea avută înainte de modificarea adusă prin OG nr.59/2001, după care termenul de declarare a recursului în anulare era de 6 luni de la data pronunţării hotărârii irevocabile, termen depăşit în speţă.
Pe fond s-a solicitat respingerea ca nefondat a recursului în anulare.
Excepţia invocată nu este întemeiată.
Prin OUGnr.290/29 decembrie 2000 privind modificarea art.IX din OUGnr.138/2000 pentru modificarea şi completarea C.proc.civ., s-a dispus în adevăr că aceasta din urmă intră în vigoare la 7 luni de la data publicării ei în Monitorul oficial, aceasta însă, cu excepţia dispoziţiilor art.I pct.131-134, care vor intra în vigoare la 3 luni de la publicare. Or, dispoziţiile menţionate aveau ca obiect prevederile privind articolul 330 şi urm. C.proc.civ., deci cele ce reglementau materia recursului în anulare.
După acest termen deci, au devenit incidente prevederile art.330 C.proc.civ. în ce priveşte motivul de recurs în anulare prevăzut la pct.2, iar în ce priveşte termenul de declarare a recursului, prevederea cuprinsă în art.3301 alin.1 după care recursul în anulare se putea declara în termen de 6 luni de la data când hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă.
Acest termen a fost modificat, prin OUGnr.59/2001, art.3301 C.proc.civ. primind un nou cuprins, în sensul că, în cazurile prevăzute de art.330 pct.1 şi 2, recursul în anulare se poate declara în termen de un an de la data când hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă.
Ordonanţa menţionată a fost publicată în Monitorul oficial nr.217/27.04.2001 şi, în lipsa unei alte prevederi, ca normă procedurală fiind de imediată aplicare, a intrat în vigoare la aceeaşi dată.
Cum hotărârea atacată pe această cale, a fost pronunţată la 30.04.2001, chiar în considerarea prevederilor art.725 C.proc.civ., invocate de intimată, rezultă că incident în speţă este termenul de1 an pentru declararea recursului în anulare, recursul de faţă fiind deci promovat în termen.
Trecând la fondul cauzei, se constată recursul în anulare ca fiind întemeiat.
Prin HGnr.505/1998 s-au stabilit procedurile şi condiţiile în care se pot vinde spaţiile comerciale către actualii deţinători, altele decât cele reglementate prin Legea nr.85/1992. În acest sens, s-a prevăzut că „vânzarea spaţiilor comerciale se face prin negociere directă sau prin licitaţie publică deschisă, după caz" (art.2).
În Normele Metodologice privind vânzarea către actualii deţinători a unor spaţii comerciale construite din fondurile statului şi aflate în administrarea consiliilor locale, ce stabilesc (potrivit art.1) procedurile şi condiţiile vânzării către actualii deţinători, titulari ai unor contracte de închiriere, de locaţie de gestiune sau de asociere, se prevede potrivit art.2 că vânzarea unor asemenea spaţii se face prin negociere directă. Potrivit art.4 – preţul minim de vânzare va fi stabilit pe baza unui raport de evaluare elaborat de persoane fizice sau juridice autorizate, potrivit legii, iar preţul de vânzare se va stabili prin negociere directă între comerciant şi comisia de negociere a vânzătorului, pornindu-se ca preţ minimal de la valoarea stabilită prin raportul de evaluare.
Rezultă de aici, că pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare în aceste condiţii, este necesar acordul părţilor cu privire la preţul de vânzare, dându-se eficienţă principiului autonomiei de voinţă în cadrul unei depline libertăţi contractuale, sub acest aspect, neputându-se contesta dreptul deţinătorului spaţiului de a aprecia asupra oportunităţii vânzării spaţiului (art.3 alin.2 din HG 505/1998).
Aşa fiind, în speţă, instanţele nu puteau hotărî care este preţul de vânzare al spaţiului comercial aflat în administrarea consiliului local ci, cel mult stabilirea preţului minim de vânzare, pe baza unui raport de expertiză judiciară.
Aceasta cu atât mai mult cu cât prin expertiza tehnică efectuată în cauză (filele 17-30, 41-42 dosar fond) preţul reţinut de instanţa de apel şi recurs nu este unul real, reprezentând cu adevărat valoarea spaţiului, ci unul minim de vânzare, în legătură cu care expertiza arată expres că este informativ, părţile putând modifica coeficientul de corecţie pe baza negocierii directe dintre comisie şi chiriaş.
În plus de aceasta, este de reţinut că, anterior, prin Decizia nr.2416/1999 a Tribunalului Timiş, în legătură şi pentru acelaşi spaţiu comercial, Consiliul local Timişoara a fost obligat să încheie cu reclamanta contract de vânzare-cumpărare fără stabilirea preţului, iar în cadrul procesual de faţă, acţiunea introductivă de instanţă, având capetele de cerere menţionate, a fost precizată, solicitându-se numai stabilirea preţului minim de vânzare (la suma menţionată) conform expertizei şi obligarea pârâtei să procedeze la negocierea directă pornindu-se de la această valoare (fila 38).
Este tocmai ceea ce a dispus prima instanţă, prin soluţia dată, în conformitate cu prevederile HG 505/1998 amintite şi cu respectarea dispoziţiilor art.129 alin.6 C.proc.civ..
Aşa fiind, faţă de cele arătate în temeiul prevederilor art.312 C.proc.civ. raportat la art.3303 acelaşi cod, recursul în anulare urmează a fi admis, în sensul menţinerii hotărârii primei instanţe, sentinţa civilă nr.1689/2000 a Judecătoriei Timişoara.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepţia privind tardivitatea recursului în anulare.
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie şi în consecinţă modifică Decizia civilă nr.1153 din 30 aprilie 2001 a Curţii de Apel Timişoara în sensul că admite recursul declarat de pârâtul Consiliul Local Timişoara împotriva deciziei civile nr.403/A din 22 februarie 2001a Tribunalului Timiş pe care o schimbă, în sensul că respinge apelul formulat de reclamanta S.C. „U." S.A.Timişoara împotriva sentinţei civile nr.16890 din 23 noiembrie 2000 a Judecătoriei Timişoara, pe care o menţine.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 iunie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 268/2002. Civil | CSJ. Decizia nr. 2685/2002. Civil → |
|---|
