CSJ. Decizia nr. 2683/2002. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr.2683
Dosar nr. 2375/2002
Şedinţa publică din 19 iunie 2003
La 7 februarie 2000 M.V. a chemat în judecată Statul român reprezentat prin Ministerul Finanţelor, Consiliul General al municipiului Bucureşti, Primăria municipiului Bucureşti şi S.C. H.N. S.A., acţiunea astfel formulată fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, cu numărul de dosar 880/2000.
Prin acţiune reclamanta a solicitat ca pârâţii să fie obligaţi să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, format din construcţie şi teren în suprafaţă de 281,38 mp „împreună cu o porţiune de teren lovită de servitutea ca să rămână pentru totdeauna îngrijită de proprietar ca gradină de faţadă".
În motivarea acţiunii s-a susţinut în esenţă că atât terenul cât şi construcţia au aparţinut numitelor M.A. şi H.M. şi că începând din anul 1945 dreptul de proprietate al acestora a fost mai întâi îngrădit, iar în cele din urmă uzurpat de către autorităţile Statului român care au preluat imobilul abuziv, fără un titlu legitim.
A precizat, de asemenea, reclamanta că demersul său este făcut în calitatea sa de unică moştenitoare a lui M.G., decedat la 9 februarie 1999, acesta din urmă fiind la rândul său succesor al proprietarelor iniţiale ale imobilului.
La 12 septembrie 2000 în dosarul cauzei a fost depusă o „cerere de chemare în judecată a altor persoane" formulată de către aceeaşi reclamantă.
Justificarea iniţială dată acestei cereri a fost în sensul că hotărârea ce urma a fi pronunţată în cauză trebuia să fie opozabilă şi persoanelor fizice care cumpăraseră o parte dintre spaţiile (apartamente) ce compuneau construcţia revendicată şi anume:
- B.F., cumpărătorul apartamentului nr. 2, situat la etajul 2 al clădirii;
- P.A., cumpărătoarea apartamentului nr. 3, etajul 1;
- S.M., cumpărătoarea apartamentului nr. 4, etajul 1;
- P.C., cumpărătorul apartamentului nr. 5, etajul 2;
- G.A., cumpărătoarea apartamentului nr. 6, etajul 3;
- R.A.M., cumpărătoarea apartamentului nr. 6, etajul 3;
- P.An., cumpărătoarea apartamentului nr. 7, etajul 3;
- S.Ma., cumpărătoarea unui apartament situat la parter, dar al cărui număr nu a fost precizat.
La 19 decembrie 2000 reclamanta a adus noi precizări solicitând ca respectivii cumpărătorii să fie obligaţi la rândul lor să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentele pe care le dobândiseră „în baza Legii nr. 112/1995".
Cu acelaşi prilej s-a menţionat că:
- în calitate de cumpărători ai apartamentului 2 de la etajul 2 urmau a figura în cauză atât B.F. cât şi B.I.;
- în calitate de moştenitori ai cumpărătoarei P.A., între timp decedată, urmau să figureze moştenitorii acesteia P.L., P.Co. şi P.N.;
- în calitate de moştenitor al cumpărătorului P.C., la rândul său decedat, urma să figureze moştenitorul acestuia P.A.V.
Distinct de aceasta, la termenul din 13 martie 2001 în dosarul cauzei a fost depus Certificatul de moştenitor nr. 101/1999 emis de Biroul notarului public D.Ş. prin care se atestă că S.Ma. a decedat la 7 martie 1999 şi că moştenitoarea acesteia era A.A.
Ca urmare, prin încheierea pronunţată la aceeaşi dată, instanţa de fond a dispus din oficiu „introducerea în cauză a numitei A.A." în calitate de moştenitoare.
Este de observat totuşi că, atât în partea finală a respectivei încheieri , cât şi încheierile pronunţate ulterior, până la soluţionarea cauzei de către prima instanţă, respectiva moştenitoare a fost menţionată cu prenumele corect - A. - atribuindu-i-se totodată calitatea de pârât, deşi în dosar nu există nici o cerere care să ateste, în condiţiile art. 82 alin. (1) C. proc. civ., intenţia reclamantei de a o chema în judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 899 pronunţată la 7 septembrie 2001, secţia a III-a civilă a Tribunalului Bucureşti s-a pronunţat în cauză în sensul respingerii excepţiilor prin care pârâţii P.L., P.Co. şi P.N. invocaseră lipsa „calităţii procesuale pasive a Ministerului de Finanţe şi a C.G.M.B."
Pe cale de consecinţă a fost admisă în parte acţiunea, iar pârâţii C.G.M.B. şi S.C. H.N. S.A. au fost obligaţi să îi lase reclamantei „în deplină proprietate şi posesie" mai multe „apartamente din imobilul situat în Bucureşti", pentru fiecare dintre acestea făcându-se menţiunea că formează obiectul unor contracte de închiriere.
Totodată instanţa a respins cererea reclamantei în ceea ce îi privea pe cumpărătorii sau, după caz, pe succesorii în drepturi ai cumpărătorilor altor apartamente situate la aceeaşi adresă.
Apelurile făcute ulterior împotriva acestei sentinţe de pârâţii Consiliul General al municipiului Bucureşti şi Ministerul Finanţelor au fost respinse prin Decizia nr. 151/A pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, la 21 martie 2002.
Prin aceeaşi decizie a fost admis însă apelul declarat de reclamanta M.V., iar sentinţa a fost schimbată în parte în sensul admiterii în totalitate a acţiunii.
Ca urmare au fost obligaţi „pârâţii persoane fizice să lase în deplină proprietate şi posesie apartamentele pe care le ocupă în cadrul imobilului situat în Bucureşti, respectiv:
- B.F. şi B.I., apartamentul nr. 2;
- P.L., P.Co. şi P.N., apartamentul nr. 3, etaj 1;
- S.M., apartamentul nr. 4, etaj 2;
- G.A., apartamentul nr. 6, etaj 3;
- P.An., apartamentul nr. 7, etaj 3;
- S.Ma., apartamentul de la parter."
Împotriva acestei decizii au fost declarate mai multe recursuri după cum urmează:
- la 23 aprilie 2002 un recurs formulat de G.A.;
- la 25 aprilie 2002 un recurs formulat de R.A.M. şi S.M.;
- la 29 aprilie 2000 un recurs formulat de B.F. şi B.I., un recurs formulat de A.A. şi un recurs formulat de P.A.V.;
- la 30 aprilie 2002 un recurs formulat de către Primăria municipiului Bucureşti, un recurs formulat de Ministerul Finanţelor Publice şi un recurs formulat de P.An.
După declararea recursurilor cauza a fost înregistrată pe rolul secţiei civile a Curţii Supreme de Justiţie cu numărul de dosar 5018/2001.
În motivarea recursului său, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., G.A. a criticat Decizia instanţei de apel pentru următoarele motive:
- greşita apreciere a temeiului respingerii parţiale a acţiunii de către instanţa de fond în sensul că în realitate aceasta a fost considerată nefondată în raport cu prevederile art. 18 lit. d) şi art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, iar nu inadmisibilă cum se reţine în considerentele deciziei recurate;
- ignorarea dreptului de opţiune pe care recurenta îl avea în a se prevala, în apărarea sa, de dispoziţiile Legii nr. 10/2001;
- încălcarea cu prilejul judecării apelului a prevederilor mai sus menţionate ale acestei legi speciale care îi confereau reclamantei exclusiv un drept de restituire „în echivalent a apartamentului" vândut recurentei şi pe care aceasta l-a cumpărat ca dobânditor de bună credinţă.
În motivarea recursului declarat de R.A.M. şi S.M. - şi care se întemeiază tot pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - au fost invocate prevederile Legii nr. 112/1995 care stabileau condiţiile în care chiriaşii puteau cumpăra apartamentele pe care le deţineau precum şi prevederile Legii nr. 10/2001 care au consolidat drepturile de proprietate astfel constituite.
În acest context recurentele au evidenţiat că au acţionat cu bună credinţă şi au respectat întocmai prevederile legale evocate, că prin urmare în speţă nu există temeiuri care sa atragă nulitatea contractelor de vânzare cumpărare şi că respectivele reglementari au fost încălcate de instanţă prin admiterea apelului reclamantei.
În motivarea recursului declarat de B.F. şi B.I. şi a celui declarat de A.A. s-a susţinut că:
- „introducerea forţată în cauză" a acestora în calitate de pârâţi „s-a făcut cu nerespectarea dispoziţiilor imperative ale art. 57 şi urm. C. proc. civ.", cererea reclamantei formulată în acest sens fiind inadmisibilă;
- „în mod greşit instanţa de apel a reţinut că imobilul revendicat de reclamantă a intrat fără titlu în patrimoniul statului";
- „în mod greşit s-a reţinut de către instanţa de apel că Decretul nr. 92/1950 contravenea Constituţiei din 1948 şi Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului". Această ultimă critică a fost completată prin invocarea „art. 9 şi art. 14 din C.E.D.O. şi art. 1 din Protocolul Adiţional" precum şi a unui înscris intitulat „Punct de vedere al Departamentului Juridic" al Consiliului Europei despre care s-a afirmat că ar fi fost comunicat Ministerului Justiţiei din România în anul 1997.
În susţinerea aceloraşi recursuri s-a mai afirmat că Decizia atacată este nelegală deoarece:
- „nesocoteşte prevederile Legii nr. 10/2001, atunci când consideră, în urma aşa zisei comparări a titlurilor, că titlul foştilor proprietari are prioritate";
- încalcă „principiile bunei credinţe, al aparenţei de drept şi al stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice civile constituite în ordinea de drept, consacrate de art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001";
- „instanţa de apel a admis acţiunea în revendicare a reclamantei M.V." şi i-a obligat pe recurenţi să îi lase acesteia în proprietate şi posesie spaţiile pe care le ocupau, deşi contractele prin care respectivele apartamente fuseseră cumpărate de chiriaşi nu fuseseră desfiinţate.
În motivarea recursului declarat de P.A.V. s-a afirmat, în esenţă, că actul juridic prin care autorul acestuia a cumpărat un apartament situat în imobilul revendicat este un titlu de proprietate preferabil celui invocat de reclamantă deoarece a fost încheiat cu bună credinţă şi cu deplină respectare a dispoziţiilor legale aplicabile în materie, fiind apoi „consolidat prin efectul art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001".
În acelaşi sens s-a susţinut că în favoarea acestui recurent operează „regulile prescrise probei dreptului de proprietate în materie de revendicare", că restituirea în natură a apartamentului nu putea fi dispusă decât în măsura în care ar fi fost îndeplinită condiţia constatării „prin hotărâre judecătorească a nulităţii actului de înstrăinare" şi că lipsa de valabilitate a titlului vânzătorului „nu este de natură să atragă caducitatea actului subsecvent în ceea ce priveşte terţul subachizitor".
În raport cu toate aceste argumente P.A.V. a relevat că în cauză îşi găsesc aplicarea dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. deoarece Decizia atacată este lipsită de temei legal.
În motivarea recursului declarat de Primăria municipiului Bucureşti - şi care a fost întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 4 şi 9 C. proc. civ. - s-a susţinut că Decizia atacată a fost pronunţată cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, în măsura în care instanţa de apel s-a pronunţat asupra chestiunii constituţionalităţii Decretului nr. 92/1950.
S-a mai afirmat că aparenta contradicţie existentă între „prevederile constituţionale şi cele ale Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului" pe de-o parte şi dispoziţiile Decretului nr. 92/1950 pe de altă parte se explică prin caracterul de lege specială al acestui din urmă act normativ.
În acelaşi timp s-a susţinut că nominalizarea în anexa decretului de naţionalizare a doar uneia dintre cele două coproprietare nu era de natură a împiedica efectul translativ de proprietate în favoarea Statului român subliniindu-se totodată că proprietarele iniţiale ale imobilului nu făceau parte din categoriile sociale sau profesionale prevăzute de art. II din Decretul nr. 92/1950, iar apartenenţa soţilor lor la acele categorii nu era de natură a determina exceptarea lor de la efectul naţionalizării în temeiul respectivului text de lege.
În motivarea recursului declarat de Ministerul Finanţelor Publice în calitatea sa de reprezentant legal al Statului român s-a susţinut în esenţă că măsura naţionalizării imobilului revendicat s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor constituţionale şi legale aflate în vigoare la data preluării acestui bun.
S-a afirmat, de asemenea, că sunt perfect legale actele de vânzare-cumpărare având ca obiect unele dintre apartamentele situate în imobilul revendicat întrucât acestea au fost încheiate cu respectarea reglementarilor care operau în materie - Legea nr. 112/1995, HG nr. 20/1996 şi HG nr. 11/1997 - în condiţiile în care pe rol nu exista încă o acţiune în revendicare, iar reclamanta nu notificase intenţia sa de a solicita restituirea imobilului.
În motivarea recursului declarat de P.An. au fost invocate prevederile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. afirmându-se că instanţa de apel „şi-a depăşit limitele învestirii acordând ceea ce nu s-a cerut" deoarece a procedat la compararea titlurilor de proprietate fără ca reclamanta să fi formulat o cerere în acest sens şi fără ca acest aspect să fie supus în prealabil dezbaterii părţilor în vederea exercitării dreptului lor la apărare.
În susţinerea acestei critici s-a relevat că, în legătură cu titlurile de proprietate ale foştilor chiriaşi, singura cerere formulată de reclamantă - şi care s-a dovedit a fi nefondată - a avut ca obiect constatarea nulităţii respectivelor acte juridice pe considerentul că ar avea o cauză ilicită.
S-a mai subliniat de către aceeaşi recurentă că o eventuală cerere de comparare a titlurilor ar fi fost inadmisibilă deoarece contractele prin care foştii chiriaşi au cumpărat apartamentele pe care le deţineau au fost încheiate în considerarea „calităţii de proprietar a transmiţătorului", efectul lor translativ de proprietate păstrându-se şi în ipoteza în care s-ar face dovada că această premisă era de fapt „o eroare comună şi invincibilă".
Printr-un alt motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., P.An. a susţinut că imobilul revendicat a fost preluat de către stat cu respectarea reglementărilor legale, aprecierile contrare ale instanţei de apel fiind rezultatul unei greşite interpretări şi aplicări a prevederilor Decretului nr. 92/1950.
În ceea ce o priveşte, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursurilor declarate în cauză.
Având a se pronunţa asupra recursurilor declarate în cauză, Curtea reţine că cererea depusă de reclamantă la 12 septembrie 2000 şi pe care aceasta a precizat-o la 19 decembrie 2002 a fost formulată în contradictoriu cu cumpărătorii unora dintre apartamente.
Este, de asemenea, de observat că în acest mod au fost chemate în judecată persoanele care - exercitând efectiv posesia asupra apartamentelor dobândite şi având, cel puţin aparent, calitatea de proprietari a acestora conferită prin contractele de cumpărare - nu aveau nici motiv şi nici interes să iniţieze o acţiune în revendicare identică celei pe care reclamanta a adresat-o iniţial instanţei.
Din acest punct de vedere observaţia făcută de către unii dintre recurenţi în sensul că în cauză nu erau întrunite cerinţele art. 57-59 C. proc. civ. este parţial îndreptăţită dat fiind că petiţia formulată de reclamantă la 12 septembrie 2000 purta denumirea de „cerere de chemare în judecată a altor persoane", titulatură care sub aspect formal coincidea cu aceea a instituţiei procedurale reglementate de textele de lege amintite.
La 19 decembrie 2000 reclamanta a formulat însă în scris o serie de precizări indicând, printre altele, că temeiul procedural al chemării în judecată a cumpărătorilor de apartamente este reprezentat de art. 132 alin. (1) C. proc. civ.
În raport cu această ultimă nuanţare şi cu prevederile art. 84 C. proc. civ. instanţele erau îndreptăţite ca, dincolo de denumirea improprie utilizată de reclamantă, să dea celor două petiţii o corectă calificare juridică şi să le soluţioneze ca atare.
De altfel instanţele au şi acţionat în acest sens în măsura în care au apreciat că respectivele petiţii au avut ca obiect completarea acţiunii introductive.
Din acest punct de vedere singurul aspect criticabil constă în omisiunea instanţei de fond de a se conforma principiului contradictorialităţii în sensul că - înainte de a se pronunţa asupra acestor chestiuni - ele să fie supuse dezbaterii părţilor, conform art. 128 şi art. 129 C. proc. civ.
De altfel principiul menţionat a fost ignorat nu numai de către instanţa de fond ci şi de cea de apel care a procedat la soluţionarea acţiunii în revendicare pe baza unei aşa numite comparări de titluri, deşi nu fusese învestită în acest sens şi nici nu pusese această chestiune în discuţia prealabilă a părţilor.
În altă ordine de idei este de observat că atât instanţa de fond cât şi cea de recurs au ignorat ori nu au analizat cu suficientă profunzime o serie de înscrisuri care atestau că:
- la 30 octombrie 1996 numita S.Ma. a cumpărat apartamentul de la parterul imobilului pe care îl ocupase anterior în calitate de chiriaş;
- la 7 martie 1996 S.Ma. a decedat;
- la 16 martie 1999 a fost finalizată dezbaterea succesiunii aceleiaşi defuncte fiind emis certificatul notarial care îi conferea recurentei-pârâte A.A. calitatea de unic moştenitor;
- la 19 aprilie 1999 recurenta-pârâtă A.A. a vândut apartamentul pe care îl moştenise către recurenţii-pârâţi B.I. şi B.F. care cumpăraseră anterior şi apartamentul pe care îl ocupau în calitate de chiriaşi.
În raport cu această cronologie reflectată de înscrisurile menţionate nici instanţa de fond şi nici cea de apel nu au definit corect cadrul procesual, în sensul că nu au analizat în suficientă măsură chestiunea calităţii procesuale pasive cât priveşte capătul de cerere având ca obiect revendicarea de către reclamantă a apartamentului cumpărat de S.Ma.
Este de amintit astfel că instanţa de fond a dispus introducerea în cauză a pârâtei A.A. fără ca în dosar să fi fost formulată o cerere în acest sens, iar măsura respectivă a fost luată din oficiu la 13 martie 2001, adică la aproape doi ani după ce A.A. vânduse apartamentul moştenit.
În ceea ce o priveşte, instanţa de apel nu a corectat aceste inadvertenţe ci le-a amplificat stabilind că obligaţia de predare a apartamentului către reclamantă îi revine defunctei S.Ma.
Hotărârile astfel pronunţate contravin dispoziţiilor legale menţionate, în condiţiile în care încălcarea unora dintre aceste norme atrage - conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ. - sancţiunea nulităţii.
Incidenţa pe care o au în cauză prevederile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ. este de natură a face inutilă analizarea celorlalte argumente aduse în susţinerea recursurilor.
Pentru acelaşi considerent Curtea urmează a face aplicarea art. 312 alin. (1)-(3) şi art. 313 C. proc. civ. admiţând recursul şi casând hotărârile pronunţate cu consecinţa trimiterii cauzei la aceeaşi instanţă de fond în vederea rejudecării, după o corectă stabilire a cadrului procesual.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite următoarele recursuri declarate împotriva deciziei civile nr. 151/A din 21 martie 2002 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă:
- recursul declarat de G.A.;
- recursul declarat de R.A.M. şi S.M.;
- recursul declarat de B.F. şi B.I.;
- recursul declarat de A.A.;
- recursul declarat de P.A.V.;
- recursul declarat de P.An.;
- recursul declarat de Primăria municipiului Bucureşti;
- recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice în calitate de reprezentant al Statului român.
Casează Decizia civilă nr. 151/A din 21 martie 2002 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi sentinţa civilă nr. 899 din 7 septembrie 2001 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi trimite cauza aceluiaşi tribunal pentru rejudecarea în fond.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 iunie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2685/2002. Civil | CSJ. Decizia nr. 2674/2002. Civil → |
|---|
