CSJ. Decizia nr. 2685/2002. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr.2685Dosar nr.5009/2002
Şedinţa publică din 19 iunie 2003
La data de 13 iunie 2003 s-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta P.S.împotriva deciziei civile nr.330 A din 16 septembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 13 iunie 2003 iar pronunţarea s-a amânat la 19 iunie 2003.
CURTEA
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 10 octombrie 2000 pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, reclamanta P.S., domiciliată în Str.Cezar Bolliac nr.57, a chemat în judecată pe pârâţii L.R., domiciliată la aceeaşi adresă şi SC "T." Al SA, solicitând de la cei doi pârâţi revendicarea imobilului de la aceeaşi adresă şi constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr.1557/30 ianuarie 1997. In motivarea acţiunii, încadrată în drept în dispoziţiile art.480-481 şi art.948 C. civ., reclamanta a arătat că întregul imobil a aparţinut tatălui său, I.G.de la care a fost naţionalizat, măsură nelegală astfel cum s-a statuat prin sentinţa civilă nr.6162 din 4 iulie 1997 a Judecătoriei Sectorului 3. Ca atare, susţine reclamanta, se impune logic anularea contractului încheiat între pârâţi având ca obiect un bun ce îi aparţine ei, ca unică moştenitoare a fostului proprietar. Ulterior s-a renunţat la cel de-al doilea capăt de cerere.
In urma comunicării valorii de impozitare a celor două apartamente ce compun imobilul, Judecătoria Sectorului 3 şi-a declinat competenta de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, prin sentinţa civilă nr.1787 din 27 februarie 2001.
L.R. a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională. S-a susţinut că acţiunea în revendicare este inadmisibilă, ea fiind nu doar posesor, ci proprietar în virtutea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul şi cu respectarea legii, contract transcris pentru opozabilitate, anterior promovării acţiunii din 1997 prin care reclamanta, judecându-se cu o persoană fără calitate procesual pasivă, a obţinut o hotărâre judecătorească ce nu-i este opozabilă pârâtei. Prin cererea reconvenţională, a solicitat obligarea reclamantei la plata contravalorii îmbunătăţirii imobilului după data cumpărării, evaluate la 25.000.000 lei. A formulat de asemeni, împotriva Municipiului Bucureşti şi a SC "T." Al SA cerere de chemare în garanţie împotriva evictiunii.
La rândul său, Municipiul Bucureşti a formulat cerere de chemare în garanţie împotriva Ministerului Finanţelor Publice, în conturile căruias-a vărsat preţul încasat de la cumpărătoare.
In urma administrării probei cu înscrisuri, interogatorii şi expertiză, Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, a pronunţat sentinţa nr.84 din 22 ianuarie 2002 prin care a admis acţiunea principală restrânsă, a obligat pe pârâta L.R. să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul. A admis cererile de chemare în garanţie, obligând Municipiul Bucureşti şi SC "T." Al să plătească 283.472.000 lei către pârâta L.R., reprezentând contravaloarea imobilului, iar Ministerul Finantelor Publice să plătească aceeaşi sumă de bani către Municipiul Bucureşti. A fost respinsă cererea reconvenţională ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală, fiind respinsă şi cererea de acordare a unui drept de retenţie.
A motivat instanţa de fond soluţia la care s-a oprit în principal prin efectele constatărilor din hotărârea judecătorească anterior pronunţată şi opozabilitatea erga omnes a dreptului de proprietate dobândit pe cale succesorală de la autorul său şi recunoscute prin caracterul declarativ al sent.civ.nr.6162/4.07.1997. Procedând la compararea titlurilor în prezenţă, s-a considerat că esenţial este criteriul legalităţii titlului autorilor părţilor, în raport cu care s-a conchis că titlul reclamantei este preferabil. Văzând că reclamanta a renunţat la cel de-al doilea capăt de cerere, prin care solicitase constatarea nulităţii contractului pârâtei, instanţa a considerat că principiul aparenţei în drept, invocat în apărare, nu are incidenţă în cauză. De asemeni fără relevanţă a fost consideratăîmprejurarea transcrierii titlurilor, care ar interesa numai dacă titlurile ar fi provenit de la acelaşi autor.Cu privire la cererea reconvenţională, s-a motivat respingerea ei prin referire la art.49 alin.3 din Legea nr.10/2001, obligaţia de dezdăunare pentru sporul de valoare adus imobilului revenind persoanei juridice care l-a deţinut. Admiterea cererilor de chemare în garanţie a fost motivată prin invocarea art.1337 C.civ..
Impotriva sentinţei au declarat apel pârâţii SC "T." Al SA, Municipiul Bucureşti, Ministerul Finanţelor Publice şi L.R.. Prin Decizia civilă nr.330 din 16 septembrie 2002, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis apelurile şi schimbând sentinţa, a respins acţiunea principală, pe cale de consecintă cererile de chemare în garanţie şi cererea reconvenţională.
In motivarea deciziei instanţa de apel a reţinut că necontestat, la data cumpărării apartamentului, pârâta nu avea cunoştiintă despre pretenţiile reclamantei, astfel încât, chiar dacă prin hotărâre judecătorească s-a constatat ulterior, nevalabilitatea titlului statului,buna credinţă a cumpărătoarei o îndreptăţeşte să păstreze bunul. Caargument a fost invocată chiar renunţarea reclamantei la cel de-al doilea capăt al cererii. In plus, invocându-se principiul introdus prin art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001, interpretat şi de Curtea Constituţională în Decizia nr.191/25 iunie 2002, s-a conchis că în speţă compararea titlurilor de proprietate nu poate fi primită ca modalitate de soluţionare a acţiunii în revendicare.
Impotriva acestei decizii în termen legal a declarat recurs reclamanta, care a invocat motivele de casare prevăzute de art.304 pct.7, 8 şi 9 din C.proc.civ. Se susţine astfel mai întâi că instanta a încălcat dispoziţiile art.261 alin.5 C.proc.civ, nemotivând în fapt şi în drept admiterea celor patru apeluri. Apoi, se reproşează instanţei de apel că a schimbat natura cauzei cu care a fost investită, invocând Decizia Curţii Constituţionale din materia nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare într-o cauză care nu avea un asemenea obiect. Incălcările legii invocate prin cel de-al treilea motiv de recurs vizează greşita aplicare a Legii nr.112/1995, neinvocată in acţiune, precum şi art.129 alin.5 din C.proc.civ.care obligă judecătorii să stăruie prin toate mijloacele pentru aflarea adevărului. Or, susţine recurenta, fără a administra probe, instanta de apel a consacrat teza bunei credinţe a pârâtei.
Prin întâmpinare, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru consideraţiile ce se vor expune în cele ce urmează.
Reclamanta a investit instanţa la 10 octombrie 2000 cu o acţiune, restrânsă ulterior, prin care a solicitat pârâtei L.R. să-i lase liniştită posesia asupra unui imobil a cărui proprietară s-a pretins. A precizat în numeroase rânduri că acţiunea formulată este o acţiune în revendicare pe care instanţele trebuie să o soluţioneze prin compararea titlurilor celor două părţi litigante.
In dovedirea cererii sale, reclamanta a depus în copie trei contracte de vânzare-cumpărare prin care în anii 1934, 1936 şi 1937 diferite persoane au vândut lui G.I.(despre care reclamanta afirmă că este tatăl său) părţile lor indivize asupra imobilului în discuţie. De asemeni a depus copia contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 30 ianuarie 1997 prin care pârâta a cumpărat în temeiul Legii nr.112/1995 apartamentul în care locuia anterior din 1981 în calitate de chiriaş. Şi-a mai completat probatoriul reclamanta cu copia sent.civ.nr.6162 din 4 iulie 1997 a Judecătoriei Sectorului III prin care s-a soluţionat o altă acţiune a ei, formulată la 9 aprilie 1997în contradictoriu cu Primăria Bucureşti. Bunul a fost naţionalizat în anul 1950, figurând în anexa Decretului nr.92/1950 alături de alte trei apartamente care aparţinuseră lui I.G.
In analiza pe care a făcut-o, prima instanţă a folosit pentru comparaţie criteriul "legalităţii" titlului, apreciind că dreptul de proprietate a intrat în mod legal în patrimoniul autorului şi s-a transmis pe cale succesorală la reclamantă. In schimb, se susţine în sentinţa de fond, pârâta a dobândit de la un neproprietar, iar principiul aparenţei nu are nici o incidenţă.
Instanţa de apel, dimpotrivă, a dat eficienţă principiului aparenţei în drept care a fost aplicat în favoarea pârâtei-posesoare care a dobândit cu titlu oneros, un bun individual determinat, de la un proprietar aparent, fiind de bună credinţă şi împărtăşind o eroare comună şi invincibilă cu privire la calitatea de proprietar a înstrăinătorului.
Procedând în acest mod, prin aplicarea teoriei proprietarului aparent, proprie soluţionării acţiunii în revendicare, instanţa de apel nu a schimbat natura juridică a obiectului dedus judecăţii, cum se susţine în motivele de recurs. Intr-adevăr, după ce şi-a motivat soluţia cu referire la datele concrete ale dosarului, instanţa de apel, pentru a-şi întări argumentarea, a folosit consideraţii ale Curţii Constituţionale, care investităcuexcepţiadeneconstituţionalitateaart.46alin.2 din Lege.
nr.10/2001, a readus în atenţie consideraţiile teoretice cu privire la adagiul error communis facit jus. Procedând în acest mod, instanţa de apel nu a făcut decât să aplice exigenţele art.261 pct.5 C.proc.civ acordând importanţa cuvenită argumentelor instanţei de contencios constituţional, fără ca prin aceasta să se considere că obiectul cererilor ar fi trebuit să fie identic pentru această trimitere.
Nefondatăesteşi criticareferitoare la folosirea de către instanţa de apel, în motivare areferirilorladispoziţiile Legii nr.112/1995, neinvocate în acţiune. Investită cu o acţiune în revendicare în care titlul reclamantei îl reprezintă contractele de vânzare-cumpărare din anii 1934, 1936 şi 1937 iar titlul pârătei, contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.112/1995 cu proprietarul aparent, instanţa nu putea ignora dispoziţiile acestei legi, chiar dacă nu au fost indicate ca temei în drept al acţiunii.
In speţă, pârâtei i s-a acordat cu drept cuvânt preferinţă în acţiunea în revendicare, în condiţiile în care: la data încheierii contractului statul avea aparenţa că este proprietar al bunului, ce figura în anexa Decretului nr.92/1950; o lege specială permitea cumpărarea de către chiriaşi a apartamentelor în condiţii strict reglementate de art.9 din Legea nr.112/1995; nici o hotărâre judecătorească contrară acestei aparenţe de legalitate a titlului statului nu fusese pronunţată (acţiunea reclamantei în contradictoriu cu statul fiind promovată ulterior cumpărării bunului de către pârâtă); prin nici o probă nu s-a răsturnat prezumţia de bună-credinţă a posesorului-pârât.
Ca atare, fiind întrunite cerinţele teoriei proprietarului aparent, efectul imediat este acela al respingerii acţiunii în revendicare a adevăratului proprietar îndreptată împotriva posesorului dobânditor de la proprietarul aparent. Desigur că în raporturile dintre proprietarul aparent şi adevăratul proprietar este loc de desocotire, care variază după cum proprietarul aparent a fost de bună-credinţă sau de rea credinţă. In prezentul litigiu însă, instanţa nu a fost investită cu o cerere având un asemenea obiect.
Folosind un asemenea raţionament, motivat, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală, astfel că se impune menţinerea acesteia.
Faţă de cele ce preced, conform art.312 şi 314 C.proc.civ, recursul se va respinge ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta P.S.împotriva deciziei nr.330 A din 16 septembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 iunie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2684/2002. Civil | CSJ. Decizia nr. 2683/2002. Civil → |
|---|
