ICCJ. Decizia nr. 306/2002. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 306.
Dosar nr. 1418/2002
Şedinţa publică din 27 aprilie 2004
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei:
1.1. Acţiunea şi cererea reconvenţională.
a) La 9 decembrie 1999 reclamanta P.(C.)E., cu domiciliul ales la avocat C.A., a înregistrat acţiunea în revendicare contra pârâţilor C.P. şi M. Obiectul cauzei indicat prin cererea de chemare în judecată îl constituie:
a) predarea apartamentului 23,compus din 3 camere, dependinţe şi teren de 34,23 mp şi
b) constatarea neopozabilităţii (art. 973 C. civ.) şi a ineficienţei legale (art. 948 şi art. 1803 C. civ.) a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1521 din 29 noiembrie 1996 dintre S.C. H. S.A. şi C.P.
Temeiul juridic al acţiunii şi cadrul procesual a fost fixat de reclamantă, indicându-se art. 480 şi art. 481 C. civ.
Înscrisurile doveditoare ale titlului de proprietate, cele privind preluarea de stat au fost anexate cererii.
c) Pârâţii C., la 9 martie 2000 au depus în şedinţă întâmpinarea şi cererea reconvenţională, invocând buna-credinţă la cumpărarea apartamentului preluat de stat cu titlu valabil şi solicitând să se constate validitatea titlului, că nu sunt incidente dispoziţiile art. 973, art. 948 şi art. 1803 C. civ., iar, în subsidiar, că vor introduce o acţiune separată în despăgubire.
1.2. Hotărârile pronunţate
a) Tribunalul Bucureşti, secţia a IV – a civilă, prin sentinţa civilă nr. 915 din 29 iulie 2001 a admis acţiunea şi a obligat pârâţii să lase în proprietate şi posesie imobilul revendicat şi a respins cererea reconvenţională ca nefondată.
Instanţa a reţinut, deci, că obiectul acţiunii îl constituie revendicarea şi a comparat cele două titluri, preferîndu-l pe cel originar, întrucât pârâta C.P.a cumpărat „imobilul în litigiu de la un neproprietar … care nu a deţinut în proprietatea sa nici un moment acest imobil".
Drept consecinţă, instanţa de fond nu a examinat şi soluţionat explicit capătul 2 de cerere vizând constatarea neopozabilităţii şi ineficacităţii legale a contractului de vânzare-cumpărare din 1996. Întrucât reclamanta nu a atacat cu apel sentinţa, aceasta a rămas definitivă şi irevocabilă faţă de ea, conform art. 377 alin. (2) pct. 2 cu privire la capătul 2 de cerere, care nu va mai face obiect de cercetare în recurs.
b) Prin Decizia nr. 583 a din 20 decembrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III – a civilă, au fost respinse, ca nefondate, apelurile pârâţilor Consiliul General şi C.P. şi M., cu motivarea că:
- hotărârea judecătorească, sentinţa nr. 535 din 23 aprilie 1999, este definitivă şi irevocabilă „constatând dreptul de proprietate preexistent asupra apartamentului";
- această hotărâre judecătorească, reprezintă o realitate socială care nu poate fi ignorată şi încălcată de către persoanele care nu au figurat în proces, ele se impun ca fapte juridice, care trebuie respectate de toate celelalte persoane şi reprezintă, în esenţă, respectul datorat în raporturile sociale, drepturilor legalmente dobândite";
- dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 se aplică „în situaţia în care se invocă nulitatea actului juridic de înstrăinare, pe cale de acţiune sau pe cale de excepţie", iar obiectul acţiunii îl constituie revendicarea imobiliară, în cadrul căreia buna-credinţă nu poate constitui un criteriu preferabil, căc.
- „buna-credinţă are relevanţă într-o acţiune în revendicare imobiliară numai în situaţia în care nici una din părţi nu are titlu de proprietate", iar Legea nr. 10/2001 „are relevanţă numai cu privire la valabilitatea/nevalabilitatea titlului subdobânditorului, fără a oferi criterii noi, absolute pentru compararea titlurilor de proprietate",
- iar, în final, reţine că apelul Consiliului General „nu a fost motivat în fapt şi în drept", lipsind mijloacele de apărare care să fie analizate.
1.3. Motivele de recurs
a) Recursului Consiliului General al Municipiului Bucureşti se întemeiază pe dispoziţiile art. 204 pct. 9 C. proc. civ. susţinând că „greşit instanţele au apreciat ca nefiind valabil titlul statului", cât timp Decizia nr. 349/1986, de preluare, dată în baza Decretului nr. 223/1974, i-a fost comunicată reclamantei, ca urmare, statul a fost legitimat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu chiriaşa C.P., cu respectarea Legii nr. 112/1996 şi în lipsa notificării de către reclamantă.
b) Recursul pârâţilor C.P. şi C.M. se întemeiază pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. şi cuprinde următoarele motive:
- în lipsa dosarului nr. 2982/1998 şi a exemplarului original al sentinţei nr. 535 din 22 aprilie 1999, instanţele nu trebuiau să admită o xerocopie a ei, pe care să-şi justifice soluţia,
- această hotărâre nu le este opozabilă întrucât pârâţii nu au fost părţi în acel proces, în care reclamanta s-a judecat, în 1998/1999, cu un neproprietar, Consiliul General, căci apartamentul fusese vândut din 1996 pârâtei C.,
- reclamanta nu avea vocaţie legală la restituire în natură, căci la 2 aprilie 1996, când a cerut, nu avea cetăţenie română, condiţie impusă prin art. 4 din Legea nr. 112/1995, căci a dobândit-o la 8 februarie 1998.
- în baza Acordului Româno-Italian din 23 ianuarie 1996, Statul Român a plătit despăgubiri în valoare de 1.312.000.000 lire italiene, incluzând şi pe cele referitoare la apartamentul în litigiu, preluat în baza Decretului nr. 233/1974, astfel că:
- în 1998 când a introdus acţiunea în revendicare reclamanta nu avea calitatea de proprietar „pentru că practic apartamentul îi fusese cumpărat de Statul Român în baza acordului cu Italia din 23 ianuarie 1968".
- titlul pârâţilor C. este valabil fiind consolidat de calitatea de subdobânditori de bună-credinţă, mai ales că nu s-a cerut şi nici declarat nulitatea acestuia şi, în sfârşit,
- chiar şi în situaţia cumpărării celor două titluri, instanţele trebuiau să „constate că la titluri legale câştig de cauză are el ce posedă bunul litigios", adică pârâta-recurentă C.P.
Intimata-reclamantă P.E. nu a depus întâmpinare şi nici note scrise, ci doar, numeroase înscrisuri, unele existente în dosarul de fond şi copii ale unor hotărâri judecătoreşti, cu titlu de exemple de jurisprudenţă în materia retrocedării imobiliare.
2. Recursurile sunt întemeiate.
2.1. Cadrul procesual, obiectul cauzei şi temeiul juridic.
Cum s-a arătat, reclamanta a cerut prin acţiune (şi a stăruit ulterior) numai revendicarea apartamentului nr. 23, vândut, de stat, în baza Legii nr. 12/1996, pârâtei-recurente C.P.
Acţiunea în revendicare s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 480 şi art. 481 C. proc. civ. şi, în acest cadru, pe compararea celor două titluri, fără ca, în prealabil, ori prin aceeaşi cerere reclamanta să solicite declararea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare din 1996.
2.2. Preluarea apartamentului de către Statul Român.
a. Reclamanta a susţinut energic că preluarea s-a făcut fără titlu valabil deoarece Decretul nr. 223/1974 este neconstituţional şi contrar tratatelor internaţionale incidente, iar pârâţii că preluarea s-a realizat cu titlu valabil, întrucât a fost respectat Decretul nr. 223/1974, Decizia de preluare fiind comunicată reclamantei şi necontestată. Pe de altă parte, s-a invocat Acordul dintre România şi Italia în baza căruia s-au plătit despăgubiri statului italian, care includ şi pe cele relative la apartamentul în litigiu, reclamanta fiind cetăţean italian, până în 1998 când a dobândit şi cetăţenia română.
b) Este, aşadar, necontestat şi dovedit că apartamentul nr. 23 a fost preluat de stat în baza art. 2 alin. (1) din Decretul nr. 223/1974 prin Decizia nr. 1696 din 29 octombrie 1947 a Comitetului Executiv al fostului Consiliu Popular al Municipiului Bucureşti şi trecut în administrarea ICRAL H.
În expunerea de motive a deciziei se invocă adresa nr. 50179 din 30 iulie 1977 a Ministerului Finanţelor, Direcţia valutară şi a relaţiilor financiare cu străinătatea, în care se relevă că „numita C.P.E., cetăţeană italiană, are în proprietate apartamentul 23 ….. care se încadrează în acordul româno-italian din 23 ianuarie 1968, figurând în lista anexă 1, poziţia 9, - astfel că urmează a fi preluat în proprietatea statului conform Decretului nr. 223/1974".
Reclamanta nu a infirmat acest temei, iar înscrisul prezentat prin care se atestă că nu ar fi primit despăguhirile cuvenite de la Statul Italian nu anihilează efectele acordului intrat în vigoare în 1972, în baza căruia România a achitat suma globală de peste 1,3 miliarde lire italiene; chestiunea plăţii sumei cuvenite cu titlu individual de despăgubiri reclamantei, de către statul italian, excede cadrului procesual şi obligaţiilor statului român.
Aşadar, preluarea s-a făcut cu titlu valabil, iar Statul Român, prin plata despăgubirilor globale către Statul Italian, în baza Acordului din 23 ianuarie 1968, şi-a consolidat dreptul de proprietatea asupra apartamentului revendicat, iar reclamanta şi-a pierdut irevocabil acest drept, astfel că nu are nici calitatea de „persoană îndreptăţită" în sensul Legii nr. 10/2001.
2.5. Caracterizarea titlurilor
De altfel, reclamanta nu s-a prevalat de dispoziţiile art. 47 din această lege, afirmând, repetat, că Legea nr. 10/2001 nu se aplică în cauză, în care acţiunea în revendicare se întemeiază pe dreptul comun.
În consecinţă, reclamanta nu mai poate invocat titlul originar de proprietate şi nici compararea titlurilor, aşa cum eronat au procedat instanţele spre a caracteriza pe cel mai bine consolidat şi a admite acţiunea în revendicare, căci nu aflăm în prezenţa a două titluri de proprietate valide.
Dobândirea atipică a dreptului de proprietate de către Stat a fost, într-adevăr, caracterizată la o preluare abuzivă făcută prin Decretul nr. 223/1974, de către Legea nr. 10/2001, dar ea a fost „reglată" prin acordul româno-italian, intrat în vigoare în 1972, aplicat efectiv prin Decizia de preluare la stat a apartamentului.
Reclamanta nu a atacat Decizia administrativă care a pus în aplicare dispoziţiile acordului şi ale Decretului nr. 223/1974, iar dreptul ei la plata sumei cuvenite cu titlu de despăgubire poate fi valorificat numai faţă de Statul Italian, în baza art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de Italia, neavând acces la acţiunea în revendicare contra Statului Român.
2.6. Acţiunea contra pârâţilor C. este, de asemenea, nefondată.
În revendicarea contra terţului subdobânditor, fostul proprietar originar nu poate invoca reaua-credinţă a acestuia şi cauza ilicită a contractului de vânzare-cumpărare, cât timp nu a introdus acţiunea în nulitatea acestui act juridic.
Deşi nu are calitate de proprietar reclamanta, care a predat-o prin Decizia din 1977, în condiţiile analizate, ea putea fi titulara acţiunii în nulitate, prezentând un interes şi numai într-un asemenea cadru procesual instanţa de nulitate putea cerceta condiţiile de valabilitate ale contractului de vânzare-cumpărare încheiat de S.C. H. S.A., în numele Statului Român şi pârâta C.P., la 29 noiembrie 1996.
Rezultă, prin urmare, că ambele instanţe au interpretat eronat probele şi au dat o calificare greşită raportului juridic fundamental, „legitimând" reclamanta cu un drept irevocabil pierdut, astfel că ambele hotărâri vor fi casate şi, evocând fondul, acţiunea va fi respinsă ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi de pârâţii C.P. şi C.M. împotriva deciziei nr. 583 A din 20 decembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III – a civilă.
Casează Decizia atacată precum şi sentinţa civilă nr. 915 din 29 iunie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV – a civilă, şi respinge acţiunea formulată de reclamanta P.E.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 aprilie 2004.
| ← CSJ. Decizia nr. 234/2002. Civil | CSJ. Decizia nr. 233/2002. Civil → |
|---|
