CSJ. Decizia nr. 3150/2002. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr.3150DOSAR NR.3424/2002
Şedinţa publică din 10 iulie 200.
La ordine pronunţarea în recursurile declarate de pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi S.C."T.N." S.A.Bucureşti împotriva deciziei civile nr.112 A din 4 martie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă.
Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 25 iunie 2003, care face parte integrantă din prezenta, iar pronunţarea s-a amânat la 10 iulie 2003.
CURTEA
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
M.L.M.a chemat în judecată Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Societatea Comercială „T.N." S.A.Bucureşti, pentru a fi obligaţi să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul – teren în suprafaţă de 655 mp şi construcţii – situat în Bucureşti, str.Morilor nr.23, fost 21, sectorul 3, care a aparţinut defuncţilor săi părinţi P.şi E.G.a căror unică moştenitoare este reclamanta şi care a fost preluat de stat în mod abuziv, prin încălcarea prevederilor art.II din Decretul nr.92/1950, în condiţiile în care proprietarul, funcţionar public, era exceptat de la naţionalizare.
În dovedirea acţiunii reclamanta a depus titlul autorilor săi asupra imobilului – actul de vânzare-cumpărare încheiat la 11 iunie 1943, înscrisuri vizând rambursarea împrumutului bancar cu care a fost plătit preţul pentru imobil şi, respectiv, calitatea de funcţionar public a proprietarului imobilului, precum şi certificatul de moştenitor nr.147 din 10 aprilie 1969 eliberat de notariatul de Stat local al Sectorului 4 Bucureşti după decesul părinţilor.
Pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti nu a formulat întâmpinare iar pârâta S.C."T.N." S.A. a cerut respingerea acţiunii invocând dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu dobândit în baza Legii nr.15/1990, potrivit Certificatului de atestare a dreptului de proprietate Seria M 03 nr.1491 emis de Ministerul Industriilor.
Investită cu judecarea cauzei, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr.2371 din 22 februarie 2000, şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti având în vedere valoarea imobilului şi dispoziţiile art.2 pct.1 lit.b din C.proc.civ.
În primă instanţă, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr.191 din 19 martie 2001, a respins acţiunea îndreptată împotriva Consiliului General al Municipiului Bucureşti, pentru lipsa calităţii sale procesuale pasive, dat fiind că imobilul revendicat a fost înstrăinat societăţii comerciale pârâte.
Prin aceeaşi sentinţă, acţiunea îndreptată împotriva pârâtei S.C.„T.N." S.A.Bucureşti a fost respinsă ca neîntemeiată, cu motivarea că, în timp ce aceasta a dovedit că este proprietara imobilului conform Certificatului de atestare invocat, reclamanta s-a prevalat de un act de vânzare-cumpărare care nu a fost încheiat în formă autentifică şi nici transcris.
Reclamanta a declarat apel împotriva sentinţei primei instanţe.
Prin Decizia nr.112 A din 4 martie 2002, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă, a admis apelul reclamantei şi a schimbat în tot sentinţa în sensul că a admis acţiunea şi a obligatpe pârâţi să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantei imobilul revendicat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că, în faza de apel, reclamanta a depus titlul de proprietate al autorilor ei asupra imobilului, în formă autentică şi transcris.
Cu privire la situaţia juridică a imobilului, instanţa a reţinut că acesta a trecut în mod abuziv în proprietatea statului, în condiţiile în care proprietarul era exceptat de la naţionalizare. Ca urmare, statul nu-l putea înstrăina valabil astfel că înscrisurile invocate de societatea comercială pârâtă nu au relevanţă în partea vizând includerea imobilului reclamantei (665 mp teren şi construcţii) în suprafaţa de 55.120 mp teren pentru cares-a eliberat Certificatul de atestare a dreptului de proprietate „asupra terenurilor".
Cu privire la calitatea procesuală pasivă a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, instanţa a reţinut că prezenţa acestuia în cauză este impusă de faptul că la timpul respectiv a preluat bunul naţionalizat iar ulterior l-a transferat pârâtei.
Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs ambii pârâţi.
În recursul său Consiliul General al Municipiului Bucureşti reiterează excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, ca urmare a înstrăinării imobilului.
La rândul său, S.C.„T.N." S.A. invocă motivele de casare întemeiate pe dispoziţiile art.304 pct.9 şi 10, în dezvoltarea cărora susţine că instanţa de apel a interpretat greşit Legea nr.15/1990 când a apreciat că este greşită includerea imobilului revendicat de reclamantă în titlul emis de Ministerul Industriilor, cu toate că la momentul respectiv bunul se afla în proprietatea statului şi în administrarea societăţii apelante, a cărei bună credinţă nu poate fi pusă la îndoială.
În sfârşit apelanta-pârâtă consideră că în mod greşit instanţa de apel a preferat titlului ei de proprietate titlul invocat de reclamantă, precum şi, de asemenea greşit, a reţinut calitatea procesuală pasivă a Consiliului General al Municipiului Bucureşti.
Se cere casarea deciziei atacate şi menţinerea sentinţei primei instanţe.
Recursurile nu sunt fondate.
- Cu privire la recursul pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti;
Deşi este exact în drept că acţiunea în revendicare este acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, Consiliul General al Municipiului Bucureşti are calitate procesuală pasivă în cauză chiar după înstrăinarea bunului. În adevăr, în situaţiile de natura celei dedusă judecăţii, în care proprietarul a pierdut posesia asupra bunului ca urmare a unui act de autoritate al statului, respectiv Decretul de naţionalizare nr.92/1950, prin a cărui aplicare s-au creat situaţii juridice noi atât cu privire la titularul proprietăţii cât şi cu privire la forma de proprietate asupra bunurilor naţionalizate, raportul juridic procesual trebuie legat obligatoriu şi cu instituţiile care reprezintă statul, pentru că numai în contradictoriu cu acestea este posibil a se pune în discuţie însăşi legalitatea dobândirii proprietăţii asupra unor astfel de bunuri de către stat, respectiv legalitatea transmiterii acestora de către stat unor subdobânditori.
În consecinţă, indiferent dacă bunul a fost sau nu înstrăinat de către stat, ulterior naţionalizării, unor subdobânditori, în litigiile în care se dispută dreptul de proprietate asupra bunurilor naţionalizate statul este reprezentat la nivelul unităţii administrativ-teritoriale (bucureştene) de Consiliul General al Municipiului Bucureşti (conform art.12 alin.5 din Legea nr.213/1998) prin Municipiul Bucureşti reprezentat legal de primarul general.
- Cu privire la recursul pârâtei S.C."T.N." S.A.Bucureşti vizând fondul cauzei:
Formulând acţiunea în calitatea sa de moştenitoare legală a defunctei proprietare deposedată de imobil, reclamanta a dedus judecăţii încălcarea dreptului de proprietate asupra bunului revendicat şi a pretins să i se recunoască acest drept iar mijlocul de apărare a acestui drept în justiţie îl constituie tocmai acţiunea în revendicare, în cadrul căreia s-a pus în discuţie însăşi valabilitatea titlului de proprietate asupra bunului, fiecare parte considerându-se proprietar.
Cum titlul de proprietate al autorilor reclamantei nu poate fi contestat, titlul statului urmează a fi examinat în condiţiile prevăzute de art.6 alin.1 din Legea nr.213/1998, în conformitate cu care fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 06.03.1945-22.12.1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
În caz contrar, dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost legal desfiinţat iar statul nu a devenit un adevărat proprietar.
Examinarea valabilităţii titlului statului este dată, prin lege, în competenţa instanţelor judecătoreşti care, astfel, sunt chemate să constate dacă un act normativ sau unele dispoziţii ale acestuia sunt conforme ori, dimpotrivă, contrare unor acte normative de rang superior, îndeosebi Constituţiei, ori au fost greşit aplicate.
Or, la data când imobilul a fost naţionalizat de la autoarea reclamantei, erau în vigoare: Constituţia din 1948, care garanta proprietatea particulară şi dreptul de moştenire şi nu limita numărul imobilelor ce puteau fi deţinute de o persoană; art.480 C.civ., care reglementa dreptul unei persoane de a se folosi de un bun, de a-i culege fructele şi de a dispune de el; art.481 C.civ., potrivit căruia nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şiprimind o dreaptă şi prealabilă despăgubire, precum şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată la 10 decembrie 1948 (art.17 alin.1 şi 2) care prevede că orice persoană are dreptul la proprietate, singur sau în asociere cu alţii şi nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.
În temeiul celor ce preced şi având în vedere că imobilul în cauză a fost cumpărat de autorii reclamantei în 1943 cu credit bancar garantat cu ipotecă asupra bunului, care a fost restituit integral „prin reţineri lunare din salarii şi achitare de sume direct la casierie", precum şi calitatea proprietarului de funcţionar public (revizor în Ministerul Învăţământului) care îl situa în categoriile sociale exceptate de la naţionalizare conform art.II din Decretul nr.92/1950, nu se poate susţine, în cauza dedusă judecăţii, că actul normativ menţionat a constituit un mijloc legal de dobândire a proprietăţii imobilului de către stat.
Ca urmare, comparând titlurile reclamantei şi pârâtei prin referire la autorii lor, respectiv părinţii reclamantei, proprietari din anul 1943 şi autorul pârâtei, statul care nu a avut un titlu legal constituit asupra imobilului, instanţa de apel în mod legal a considerat că titlul reclamantei este mai bine caracterizat şi, în consecinţă, a admis acţiunea şi a obligat pe pârâţi la retrocedarea bunului revendicat.
Faţă de cele ce preced, soluţia pronunţată de instanţa de apel fiind legală şi temeinică, recursurile îndreptate împotriva acesteia vor fi respinse, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Societatea comercială „T.N." S.A. împotriva deciziei nr.112 A din 4 martie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 iulie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 3156/2002. Civil | CSJ. Decizia nr. 3151/2002. Civil → |
|---|
