ICCJ. Decizia nr. 4282/2002. Civil. Daune - 504 Cod procedura penala. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 4282
Dosar nr. 5137/2002
Şedinţa publică din 8 iunie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. La data de 5 februarie 2002 reclamantul N.C. a expediat din Vaslui cererea de chemare în judecată a Statului român prin Ministerul Finanţelor pentru suma de 6 miliarde lei „cu titlu de despăgubiri materiale şi morale pentru arestarea nelegală în perioada 10 decembrie 1999-22 iunie 2000, timp de 6 luni şi 15 zile (195 zile).
Prin rechizitoriul din 18 decembrie 2000 (dosar nr. 135/P/2000) s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală, dar această măsură nu i-a fost comunicată, astfel că Tribunalul Vaslui, prin sentinţa civilă nr. 432 din 9 aprilie 2002, a respins acţiunea ca tardiv introdusă pe temeiul din art. 505 alin. (2) C. proc. pen. care consacră termenul de un an de la „data ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală".
Curtea de Apel Iaşi, prin Decizia civilă nr. 28 din 18 septembrie 2002, a respins apelul reclamantului ca nefondat, reţinând, în esenţă, că deşi „procurorul este obligat să înştiinţeze părţile interesate despre scoaterea de sub urmărire penală... termenul de un an prev. de art. 504 alin. (2) C. proc. pen., curge de la data ordonanţei de scoatere şi nu de la data înştiinţării ori comunicării acesteia..., chiar dacă, în speţă, măsura scoaterii de sub urmărire penală a fost luată prin rechizitoriu".
2. Contra deciziei a declarat recurs reclamantul, pe temeiul din art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, că textul art. 505 alin. (2) C. proc. pen. trebuie interpretat în raport cu art. 263 alin. ultim şi 246 C. proc. pen., doctrina fiind explicită în a releva obligaţia înştiinţării părţilor interesate.
Totodată se susţine că recurentul a luat cunoştinţă de rechizitoriu la 22 ianuarie 2001, când, fiind citat martor în dosarul 1053/2001, al Tribunalului Vaslui, s-a prezentat la instanţă, fapt atestat prin încheierile de şedinţă din 22 ianuarie 2001 şi din 22 ianuarie 2004.
Recurentul mai depune certificatele de cazier din 9 iulie 2001 (nr. 55481) şi din 25 februarie 2002 (nr. 60418) din care rezultă consemnarea numai a duratei arestării preventive, fără a se menţiona scoaterea de sub urmărire penală dispusă prin rechizitoriul din 18 decembrie 2000.
Se dovedeşte, astfel, că Parchetul Curţii Supreme de Justiţie nu a comunicat măsura scoaterii, luată prin rechizitoriu, nici recurentului, inculpat în acea cauză, dar, nici autorităţii care gestionează cazierul judiciar, deşi avea această obligaţie legală.
3. Recursul este fondat.
3.1. Într-adevăr conform art. 505 alin. (2) C. proc. pen. termenul de introducere „acţiunii pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare este de un an de la, data ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală". Textul a fost declarat constituţional prin mai multe decizii ale Curţii Constituţionale, aşa cum se relevă de Ministerul Finanţelor în întâmpinare (Decizia nr. 145/1998, 138/98 ş.a.), care certifică termenul ca fiind de decădere, ca şi prima instanţă.
Expresia „data ordonanţei de scoatere" nu poate fi interpretată izolat, extrasă din context, adică în afara relaţiei cu celelalte norme procesuale care garantează drepturile fundamentale ale inculpatului, inclusiv dreptul la apărare şi la repararea pagubei generată de eroarea judiciară. Interpretarea acestei norme trebuie, în primul rând, să fie o interpretare sistematică, adică termenul de un an curge de la data ordonanţei de scoatere, numai în situaţia, în care, procurorul şi-a îndeplinit obligaţia legală (art. 246-249 C. proc. pen.) de a înştiinţa inculpatul în termenul prevăzut de lege.
3.2. În speţă, conform art. 263 alin. (4) C. proc. pen. procurorul a întocmit un singur rechizitoriu, procedând, în baza art. 262 C. proc. pen., la trimiterea în judecată a unor inculpaţi şi, distinct, la scoaterea de sub urmărire penală a altora, inclusiv a recurentului, înlocuind, astfel, ordonanţa prev. în art. 262 pct. 2 C. proc. pen.
Chiar şi în atare ipoteză, însă, nu a dispărut obligaţia legală imperativă a procurorului de a-l înştiinţa pe inculpatul recurent asupra măsurii scoaterii de sub urmărire penală, mai ales că acelaşi procuror luase măsura gravă a arestării acestuia timp de peste 6 luni, care, în situaţia scoaterii de sub urmărire penală, se configura vădit ca o eroare judiciară.
3.3. Cât timp inculpatul nu a fost încunoştiinţat, conform art. 246-249 C. proc. pen. asupra măsurii de scoatere de sub urmărire penală, nu se poate conchide că termenul de un an, prev. de art. 505 alin. (2) C. proc. pen., începe să curgă; momentul de la care începe să curgă acest termen este, într-adevăr, data ordonanţei (rechizitoriului din 18 decembrie 2000), dar numai dacă inculpatul a fost încunoştiinţat de procuror, ceea ce în speţă nu s-a produs.
Dimpotrivă, recurentul a probat că ar fi putut lua cunoştinţă de scoaterea de sub urmărire penală la 22 ianuarie 2001, în calitate de martor „neaudiat", astfel că în raport de care acţiunea, expediată la 5 februarie 2002, aceasta este introdusă în termenul legal de un an.
Dar, nu poate fi opusă recurentului (inculpat) omisiunea culpabilă a autorităţii, care a luat măsura arestării ilegale şi apoi nu i-a comunicat scoaterea de sub urmărire penală, spre a fi decăzut din termenul de un an şi, astfel, a fi privat de un proces echitabil, în sensul art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care face parte din dreptul intern, conform art. 11 alin. (2) din Constituţie.
În consecinţă, Decizia va fi casată, iar cauza trimisă instanţei de apel pentru rejudecare, pe fond, cu respectarea tuturor garanţiilor fundamentale, precum şi a celei din art. 21 alin. (3) şi (4) din Constituţia revizuită, privind dreptul la un proces echitabil şi într-un timp rezonabil al recurentului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantul N.C. împotriva deciziei nr. 28 din 18 septembrie 2002 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă, pe care o casează şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 iunie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4214/2002. Civil. Despagubiri civile. Recurs | CSJ. Decizia nr. 2442/2002. Civil → |
|---|
