CSJ. Decizia nr. 450/2002. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr.450Dosar nr.2680/2002
Şedinţa publică din 7 februarie 2003
S-au luat în examinare recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, de reclamantul I.D.C.şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de DGFP Dâmboviţa împotriva deciziei nr. 42 din 25 aprilie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti ,Secţia civilă.
La apelul nominal s-au prezentat: recurentul reclamant I.D.C.personal şi asistat de avocat V.A.şi recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmboviţa, prin consilier juridic V.C.S.
Procedura completă.
Reprezentantul Ministerului Public solicită admiterea recursului promovat de Parchet şi modificarea hotărârilor pronunţate în sensul respingerii acţiunii; solicită, de asemenea, admiterea recursului declarat de Ministerul Finanţelor Publice şi respingerea recursului formulat de reclamant.
Avocat V.A.pune concluzii de admitere a recursului declarat de reclamant, precizând temeiul juridic al acestuia ca fiind art. 304 pct. 9 C.proc.civ.şi cere respingerea celorlalte două recursuri.
Consilier juridic V.C.S.solicită admiterea recursului declarat de Ministerul Finanţelor Publice, desfiinţarea în parte a deciziei, în sensul de a se acorda numai daunele materiale dovedite, iar în ceea ce priveşte daunele morale, cere reanalizarea şi motivarea acordării acestora.
Referitor la recursul Parchetului, aceasta pune concluzii de admitere şi, concluzii de respingere a recursului declarat de reclamant.
CURTEA
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr.5617/2000, reclamantul I.D.C.a chemat în judecată pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 75 de miliarde lei, cu titlul dedespăgubiri civile pentru prejudiciul pe care l-a încercat ca urmare a arestării sale nelegale pe o perioadă de cca. 2 luni de zile.
A pretins reclamantul, în motivarea cererii, că, pe fondul unor animozităţi existente între el şi organele de ordine publică, a fost arestat abuziv la data de 4 februarie 1997, fiind acuzat de săvârşirea infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), art. 40 din Legea 82/1991, art. 12 din Legea 87/1994 şi art. 194 pct. 5 din Legea 31/1990 şi că, pe durata reţinerii, a suferit o degradare accentuată a stării de sănătate, fiindu-i afectată, totodată, imaginea de om de afaceri, situaţie ce i-a pricinuit însemnate pagube materiale.
Tribunalul Dâmboviţa, prin sentinţa civilă nr.129 din 11 iulie 2001, a admis în parte acţiunea formulată de reclamant împotriva Ministerului Finanţelor – Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmboviţa, pe care l-a obligat la plata sumei de 6.823.500.000 lei, cu titlul de daune materiale, precum şi la plata sumei de 66.000.000 lei daune morale.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că reclamantul a fost arestat preventiv pe perioada 4 februarie – 14 aprilie 1997 pentru săvârşirea mai multor infracţiuni, iar ulterior a fost achitat, fiind victima unei erori judiciare, situaţie ce îi dă dreptul să solicite despăgubiri, potrivit art. 504 al. 2 C.proc. pen.
S-a stabilit că reclamantul a fost marginalizat şi stigmatizat pentru fapte pe care nu le-a săvârşit, suferind un prejudiciu moral ce trebuie acoperit pentru a primi o satisfacţie echitabilă.
S-a mai stabilit că există o legătură de cauzalitate între arestarea preventivă şi falimentul celor trei societăţi comerciale în care reclamantul a activat, fapt ce îl îndreptăţeşte la despăgubiri materiale; reclamantul avea un credit în derulare pentru realizarea de investiţii, credit ce nu a fost exploatat în mod corespunzător, ajungându-se astfel la executare silită şi, în aceste condiţii, el este îndreptăţit să primească echivalentul actualizat al aceluiaşi împrumut, situaţie ce i-ar acorda o a doua şansă a unui nou început în situaţii similare cu cele din momentul arestării.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamantul, cât şi pârâtul,precum şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa.
Curtea de Apel Ploieşti – Secţia civilă, prin Decizia nr. 42 din 25 aprilie 2002, a admis apelurile formulate de Parchet şi Ministerul Finanţelor Publice, a schimbat în parte sentinţa tribunalului, în sensul că a redus cuantumul daunelor materiale de la 6.823.500.000 lei la 66.000.000 lei şi a menţinut sentinţa în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale.
În acelaşi timp, a respins ca nefondat apelul reclamantului.
Curtea de apel a reţinut, sub aspectul daunelor morale, că instanţa de fond s-a orientat corect în privinţa cuantumului, ţinând seama de durata arestării, de starea de sănătate a reclamantului, de atingerea adusă raporturilor sale cu societatea civilă şi cu partenerii de afaceri.
În privinţa pagubelor materiale legate de pierderile cauzate prin întreruperea activităţii comerciale în cele trei societăţi la care reclamantul era asociat, s-a reţinut că reclamantul nu a putut oferi explicaţia faptului că, deşi s-au contractat două împrumuturi în valoare de 300.000.000 lei şi, respectiv 200.000.000 lei, s-au investit numai 3.459.000 lei şi 5.772.000 lei, fără a se şti ce s-a întâmplat cu restul banilor.
Instanţa de apel a mai reţinut şi că, anterior arestării reclamantului, cele 3 societăţi comerciale funcţionau cu pierderi, investiţiile nefiind realizate, ratele creditului nu erau restituite, ceea ce a şi generat introducerea procedurii falimentului de către creditoarea Credit Bank Tulcea în 1999.
Ceea ce a luat în calcul instanţa de apel este pierderea suferită de firma la care reclamantul era asociat unic şi care a fost calculată de expert la suma de 16.970.000 lei, la care s-a adăugat pierderea produsă prin neîncasarea remuneraţiei cuvenite în calitate de administrator, precum şi cheltuielile efectuate cu îmbunătăţirea stării de sănătate.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reclamantul şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti.
Prin recursul promovat, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a criticat hotărârea dată în apel pentru că ar fi trebuit să acorde numai daunele materiale suferite, care au fost dovedite cu probe certe, iar în privinţa daunelor morale consideră că ar trebui reanalizate şi justificată acordarea lor.
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti susţine, în recursul său, că greşit s-au acordat despăgubiri, deoarece nu sunt întrunite prevederile art. 504 C.proc.pen.; se arată că, de vreme ce din amplul cazier al reclamantului rezultă că acesta a avut mai multe condamnări la pedeapsa cu închisoarea, începând cu anii 1973, înseamnă că la data arestării el era deja cunoscut ca o persoană cu comportament antisocial, stigmatizat şi marginalizat, astfel încât, nu se justifică acordarea daunelor solicitate.
Reclamantul a formulat recurs, invocând prevederile art. 304 pct. 9 C.proc. civ., arătând, în esenţă, că cererea sa de a i se acorda despăgubiri civile, compensări privind afectarea sănătăţii, daune morale, în sumă de 75 miliarde lei este justificată, a dovedit prin probele administrate care sunt aceste pagube materiale, iar hotărârea instanţei nu este justificată şi motivată.
Recursurile sunt nefondate şi urmează a fi analizate împreună.
Instanţa de apel, care a încuviinţat completarea probatoriilor cu expertize şi audieri de martori, a reţinut în mod judicios elementele de fapt şi de drept, care au condus la o corectă soluţie.
Astfel, în speţă, sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 504 al. 2 C. proc.pen., ceea ce dă dreptul reclamantului la repararea pagubei suferite.
Decizia pronunţată a analizat pretenţiile reclamantului, cu cele două componente, respectiv daunele materiale şi cele morale.
Se reţine că instanţa s-a orientat în mod corect spre cuantumul daunelor materiale acordate, luând în calcul o serie de date economice obiective, rezultând din contabilitatea celor trei societăţi comerciale şi depoziţiile martorilor; aşa cum s-a maiarătat, expertizele efectuate în cauză au arătat că din suma totală de 500.000.000 lei credit obţinut de reclamant, au fost investite aproximativ 9 milioane lei, neexistând dovezi asupra a ceea ce s-a întâmplat cu restul banilor.
În ceea ce priveşte falimentul societăţilor comerciale, invocat ca fiind în strânsă legătură cu faptul arestării reclamantului, s-a dovedit că, de fapt, încă înainte de arestarea sa, acestea funcţionau cu pierderi.
Nu pot fi reţinute criticile reclamantului privind pierderile datorate valorificării imobilului ce a constituit garanţia celor două credite, sub valoarea reală, de vreme ce a avut la dispoziţie aproximativ 2 ani de zile de la eliberare până la vânzarea imobilului, timp suficient pentru a face el însuşi acest lucru în condiţii mai avantajoase.
Fără a mai aminti faptul că, la două din cele trei societăţi comerciale, existau şi alţi asociaţi, care, în tot acest timp nu au fost împiedicaţi de nimeni şi nimic a se ocupa de bunul mers al afacerilor.
De aceea, în mod corect au fost luate în calcul acele pierderi materiale suferite de firma la care era reclamantul asociat unic.
Astfel, vor fi înlăturate criticile care invocă atât neacordarea cuantumului solicitat, cât şi respingerea lor în totalitate.
În ceea ce privesc daunele morale, este de necontestat că ele trebuiesc acordate, iar instanţa de apel a apreciat judicios, ca, de altfel, şi instanţa de fond, cuantumul lor.
Este de necontestat că, prin faptul arestării, urmat de achitarea reclamantului, s-au creat, atât lui, cât şi familiei sale, prejudicii morale; aceasta presupune acordarea unei satisfacţii echitabile, menite să contracareze sentimentele de frustrare şi neputinţă, angoase ce caracterizează starea de detenţie, aşa cum reţine şi instanţa de fond.
Dar, cuantumul despăgubirilor solicitate de reclamant excede cu mult noţiunii de "satisfacţie echitabilă", consacrată de practica Curţii Europene de Justiţie în aplicarea art. 50 din CEDO.
Faţă de cele expuse mai sus, recursurile vor fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, de I.D.C.şi de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de DGFP Dâmboviţa împotriva deciziei nr. 42 din 25 aprilie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti – Secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 februarie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 456/2002. Civil | CSJ. Decizia nr. 451/2002. Civil → |
|---|
