ICCJ. Decizia nr. 4575/2002. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 4575
Dosar nr.2935/2002
Şedinţa publică din 6 noiembrie 2003
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 13 martie 2000 pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, reclamanta B.D. a solicitat conform art. 583 C. proc. civ. reconstituirea dosarului nr. 12524/1998 al aceleiaşi instanţe, a cărui judecată fusese suspendată la data de 11 iunie 1999.
S-au depus copii de pe acţiune şi înscrisurile vizând starea civilă si dreptul de proprietate, iar instanţa a dispus reconstituirea încheierilor.
Prin încheierea din 11 mai 2000 instanţa a constatat dosarul reconstituit şi a dispus, la cererea reclamantei, efectuarea unei expertize în vederea determinării valorii obiectului litigiului. Ca urmare, prin sentinţa civilă nr. 11515/15 iunie 2000, Judecătoria sectorului 1 şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Din cuprinsul înscrisurilor depuse, rezultă că prin acţiune, înregistrată la sfârşitul anului 1998, reclamanta B.D. a chemat în judecată pe pârâţii Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi Primăria sectorului 1 Bucureşti, formulând două capete de cerere:
1 – revendicarea imobilului cu destinaţie de locuinţă situat în Bucureşti, şi terenul aferent, plus anexe, proprietatea defunctului său tată, N.I.,
2 – revendicarea imobilului cu destinaţie de locuinţă situat în Bucureşti,şi terenul aferent plus anexe, proprietatea defunctei sale autoare Ş.I.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 480 şi art. 483 C. civ. şi Legea nr. 112/1995. În motivarea acţiunii, precizată ulterior, reclamanta a arătat că este unica moştenitoare legală a defunctului său tată, care a dobândit partea de răsărit în urma actului de partaj voluntar din 11 iulie 1945, indiviziunea provenind în urma decesului bunicului patern N.A., care dobândise întregul imobil prin cumpărare din anul 1910. Imobilul a fost trecut în proprietatea statului cu titlu, în baza Decretului nr. 92/1950, dar comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 nu a făcut aplicarea art. 3 alin. ultim, coroborat cu art. 13 din aceeaşi lege.
Cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere, a invederat că prin acelaşi act de partaj, defunctei Ş.I. (mătuşa reclamantei, a cărei succesoare este) i-a revenit în proprietate imobilul, trecut în proprietatea statului în baza Legii nr. 4/1973, conform deciziei nr. 2170/26 decembrie 1977.
În dovedirea acţiunii s-au depus în copii la dosar acte de stare civilă, acte de vânzare-cumpărare (din anii 1890, 1910) actul de partaj voluntar din 11 iulie 1945, Decizia nr. 2170/1977 prin care s-a dispus trecerea cu plată în proprietatea statului a patru locuinţe din imobilul nr. 36, fost 31, proprietatea doamnei Ş.E., împreună cu cota parte indiviză de teren, în suprafaţă de 537,60 m2 , luându-se act că proprietara a optat pentru a rămâne cu locuinţa nr. 5, situată la parterul şi etajul corpului A.
De asemeni, s-au depus: certificatul de calitate nr. 143/1996 eliberat de B.N.P., Ş.D., din care rezultă că urmare a decesului lui N.I., intervenit la 07.04.1986, are calitate de moştenitor B.D. în calitate de fiică.
Primind dosarul după declinare, Tribunalul Bucureşti a încuviinţat efectuarea uneie xpertize.
S-a constatat, cu privire la primul imobil revendicat, că nu mai există, întreaga suprafaţă fiind ocupată de blocuri de locuinţe cu multe etaje şi spaţii comerciale.
Cu privire la cel de-al doilea imobil revendicat, s-a constatat că întregul teren aferent imobilului se găseşte în indiviziune, proprietari fiind Ş.E. – 236,67 m2, V.M. şi R. – 119,13 m2 (dobândit în anul 1972 prin cumpărarea de la Ş.E.), statul român 533,72 m2.
Ca urmare a efectuării expertizei, reclamanta şi-a modificat acţiunea privind primul capăt de cerere, solicitând acordarea unor despăgubiri pentru imobilulnr. 60, care nu mai există.
S-a efectuat o nouă expertiză tehnică, care a stabilit ipotetic existenţa unor construcţii pe teren şi a estimat că bunul ce a aparţinut autorului reclamantei ar avea o valoare de circulaţie de 5.300.000.000 lei.
S-a mai depus adresa nr. 66707/07.05.2001 emisă de Direcţia impozite şi taxe locale a sectorului 1, din care rezultă care sunt proprietarii în indiviziune ai imobiluluinr. 36.
Pe baza probelor administrate s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 1389/19 septembrie 2001 prin care Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, a respins acţiunea ca nefondată.
În motivarea sentinţei s-a reţinut cu privire la primul imobil, că reclamanta avea la dispoziţie calea legii speciale, de vreme ce imobilul nu mai există.
Cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere, s-a reţinut că imobilul revendicat a intrat cu titlu în proprietatea statului, potrivit Legii nr. 4/1973, fosta proprietară primind despăgubiri în anul 1974, de când dreptul de proprietate s-a transmis la stat.
În faţa curţii de apel, reclamanta a precizat că acţiunea sa nu vizează revendicarea părţii din imobil cumpărată în anul 1972 de V.M.
Prin Decizia civilă nr. 213/29 aprilie 2002, Curtea de apel Bucureşti, secţia a III a civilă, a admis apelul reclamantei, a schimbat sentinţa şi a admis acţiunea precizată, obligând pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilulnr.36.
Acelaşi pârât a fost obligat la plata sumei de 5.300.000.000 lei reprezentând contravaloarea a ½ din imobilul situat în Bucureşti.
A fost admisă excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Primăriei sectorului 1, faţă de care acţiunea a fost respinsă.
În motivarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut că bunicul reclamantei, A.N., ar fi dobândit proprietatea imobilelor prin vânzare-cumpărare din anul 1890 şi partaj în anul 1945.
Cu privire la imobilul nr. 36, acţiunea a fost considerată întemeiată cu motivarea că Legea nr. 4/1973, în temeiul căreia o parte din imobil a fost trecută cu plata în proprietatea statului, era contrară Constituţiei din 1965.
Cu privire la cererea de despăgubiri pentru imobilul care a existatla nr. 60, s-a reţinut că potrivit art. 1073 C. civ. Statul – care a naţionalizat imobilul de la tatăl reclamantei, funcţionar, iar apoi a dispus de el – trebuie să repare prin echivalent, la valoarea din expertiză.
Împotriva acestei decizii în termen legal a declarat recurs pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti, care a invocat motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 9, 4 şi 7 C. proc. civ.
Astfel, s-a susţinut, cu privire la imobilul nr. 36, că autoarea reclamantei nu a atacat Decizia nr. 2170/1977 prin care bunul a trecut cu titlu, în urma plăţii unei despăgubiri, în proprietatea statului. Ca atare, dreptul de proprietate al acesteia nu se mai găsea în patrimoniul ei la data decesului, pentru a fi transmis pe cale succesorala.
S-a mai susţinut că este incident şi motivul prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., instanţa de apel depăşind atribuţiile puterii judecătoreşti atunci când a apreciat că Legea nr. 4/1993 era contrară Constituţiei.
Cu privire la cel de-al doilea imobil care a existats-a susţinut că instanţa a motivat contradictoriu soluţia pe care a pronuntat-o.
Intimata nu a formulat întâmpinare dar prin concluziile sale şi notele scrise depuse în termenul de pronunţare a solicitat retragerea recursului.
Curtea constată că recursul este fondat, urmând sa-l admită, cu consecinţa trimiterii cauzei pentru rejudecare aceleaşi instanţe de apel, în cauză nefiind întrunite cerinţele art. 314 C. proc. civ. în sensul că împrejurările de fapt nu au fost pe deplin stabilite.
Ceea ce este necontestat în cauzăeste că în anul 1910 A.N. a devenit proprietarul unui teren situat în Sos. F. (Col. M. G.), cu dimensiunile 25 m lăţime şi 41 m lungime.
La decesul acestuia s-a întocmit actul de partaj voluntar prin care fiicei Ş.E. i-a revenit în proprietate imobilul36, fost 31, iar fiilor T. N., I.N. şi V.N. câte o parte din imobilulnr. 60.
Reclamanta din cauza de faţă (legatară a E.Ş. şi moştenitoare legală a lui I.N.) a revendicat în întregime ambele imobile.
Despre imobilul din fostul Bd. F. s-a susţinut că a fost în mod greşit naţionalizat de la tatăl său, I.N., care, potrivit carnetului de muncă depus (extras), ar fi fost funcţionar, deci exceptat de la naţionalizare.
Nu există nici o dovadă însă din care să rezulte că de la tatăl său fusese naţionalizată partea de proprietate ce-i revenise în urma partajului cu fraţii săi. În anexa Decretului nr. 92/1950 figurează la poziţia 5496 N.V., căruia i s-au naţionalizat 4 apartamente, nr. 60.
Ca atare, în legătură cu acest imobil, situaţia de fapt nu este pe deplin stabilită, urmând ca instanţa de trimitere să dispună suplimentarea probatorului pentru a determina configuraţia imobilului, care parte a intrat în 1945 în proprietatea tatălui reclamantei; dacă acesta, la data naţionalizării imobilelor mai era proprietar.
După calificarea acestei situaţii de fapt, se putea lua în discuţie modificarea cererii introductive, formulată la 7 februarie 2001 dosarul nr. 4463/2000 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Cu privire la această cerere, în faţa Curţii s-a invocat de către pârâtul recurentC.G.M.B. excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, excepţia netimbrării şi excepţia inadmisibilităţii pe calea dreptului comun, în raport cu dispoziţiile art. 6 alin. (2) teza finală din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, cu referire la existenţa unor legi speciale de reparaţie.
Sub acest ultim aspect, se constata de asemeni lipsa tuturor elementelor de fapt pe baza cărora Curtea să poată statua în drept.
Astfel cum rezultă din copia acţiunii, reclamanta s-a plâns cu privire la atitudinea Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995. Se creeaza astfel prezumţia relativă că reclamanta a întreprins demersuri în temeiul acestei legi speciale de reparaţie, a căror soluţionare nu rezultă însă din alte probe din dosar.
De aceea, instanţa de trimitere va cere părţilor litigate să completeze probatoriul sub acest aspect. Dacă se va dovedi că într-adevăr, reclamanta s-a adresat pentru despăgubiri potrivit Legii nr. 112/1995, aceasta are semnificaţia (astfel cum se afirmă chiar în acţiune) că s-a acceptat trecerea imobilului cu titlu în proprietatea statului.
De clarificarea acestei chestiuni depinde şi soluţionarea celorlalte două excepţii ridicate de recurenţă. De principiu însă, o acţiune în despăgubiri formulată potrivit dreptului comun este prescriptibilă şi supusă timbrării.
Cu privire la cel de-al doilea imobil, situatla nr. 36, situaţia actuală a acestuia este de asemeni neclară..
Este necontestat că el a revenit în anul 1945 în proprietatea autoarei reclamantei, Ş.E.
Ulterior, proprietara a dispus de o parte din imobil în favoarea familiei V. (în anul 1972).
De asemeni, o altă persoană C.D. se pare că a construit pe terenul aferent acestui imobil.
În anul 1977, prin Decizia nr. 2170, dată în aplicarea Legii nr. 4/1973, autoarea reclamantei (decedata în anul 1996) a primit despăgubiri pentru patru apartamente ce au fost transmise cu plată în proprietatea statului, ea pastrându-şi dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 5.
Instanţa de trimitere urmează să clarifice şi situaţia actuală a acestui imobil şi de a se pronunţa în raport cu limitele investirii de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată.
Pentru aceste considerente, văzând că fără a fi pe deplin stabilită situaţia de fapt Curtea de apel, ca instanţă devolutivă s-a pronunţat pe fond, Decizia acesteia urmează a fi casată, cu trimiterea spre rejudecarea apelului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 213 A din 29 aprilie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a Civilă.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului.
Irevocabilă
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi6 noiembrie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4576/2002. Civil | ICCJ. Decizia nr. 457/2002. Civil → |
|---|
