ICCJ. Decizia nr. 4571/2002. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 4571
Dosar nr. 2771/2002
Şedinţa publică din 6 noiembrie 2003
Asupra recursurilor civile de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea adresată Judecătoriei sectorului 1 la data de 5 mai 1998 reclamantul J.R. a chemat în judecată pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti, solicitând să se dispună obligarea acestuia de a-i lăsa în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 411,25 m.p. şi două corpuri de clădire (casă de locuit, respectiv garaj şi dependinte).
Reclamantul a arătat că este unicul moştenitor al autorilor săi, care dobândiseră imobilul în anul 1946, iar în 1981, nemaisuportând regimul politic de teroare şi încălcare a drepturilor omului, şi-a stabilit domiciliul în străinătate. Autorităţile timpului au făcut aplicarea prevederilor Decretului nr. 223/1974, emiţând Decizia nr. 873 din 30 iunie 1981 a fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti, care nu i-a fost niciodată comunicată.
Reclamantul a mai arătat că acest act normativ, abrogat imediat după 1989, era contrar dispoziţiilor constituţionale şi acordurilor internaţionale la care România era parte, astfel încât nu poate produce efecte juridice.
La data de 28 august 1998 au formulat în cauză cerere de intervenţie în interes propriu numiţii G.N. şi G.E., solicitând să se constate că sunt proprietarii imobilului, pe care l-au dobândit la 9 decembrie 1996, prin cumpărare de la S.C. H.N. S.A. potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995.
Intervenienţii au solicitat respingerea acţiunii principale şi admiterea cererii lor.
Judecătoria sectorului 1, prin sentinţa civilă nr. 20711 din 11 decembrie 1998 şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, invocând prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.
După reluarea judecăţii în fond la tribunal, reclamantul a formulat la rândul său o reconvenţională faţă de cererea de intervenţie, solicitând în primul rând să se constate inopozabilitatea faţă de el a contractului de vânzare-cumpărareinvocat de către intervenienţi.
Reclamantul a invocat de asemenea nulitatea contractului, cu motivarea că statul nu a avut nici un moment calitatea de proprietar iar preţul de numai 47 milioane lei este neserios.
Examinând actele şi lucrările dosarului (îndeosebi Decizia administrativă de trecere a imobilului în proprietatea statului, conform prevederilor Decretului nr. 223/1974, precum şi înscrisurile emanând de la S.C. H.N. S.A., care atestă că la data cumpărării de către intervenienţii G. nu exista nici o acţiune în justiţie sau notificare din partea reclamantului cu privire la imobil), Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a, a pronunţat sentinţa civilă nr. 1453 din 14 septembrie 1999.
Prin această hotărâre au fost respinse ca nefondate atât acţiunea principală cât şi cererea reconvenţională. A fost admisă în totalitate cererea de intervenţie, constatându-se că printr-o vânzare-cumpărare valabilă intervenienţii au devenit proprietari ai imobilului.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul.
După o primă soluţie în apel, casată cu trimitere de către Curtea Supremă de Justiţie în vederea relevării judecăţii acestei căi de atac, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a, a pronunţat Decizia civilă nr. 159 din 10 aprilie 2002.
Prin aceasta a fost admis apelul reclamantului, schimbându-se în parte sentinţa în sensul constatării că reclamantul este proprietarul imobilului preluat de către stat fără titlu.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Motivându-şi soluţia, Curtea de Apel a subliniat două idei esenţiale.
S-a arătat în primul rând că imobilul a fost preluat de către stat fără titlu valabil, Decretul nr. 223/1974 neputând fi considerat ca atare întrucât contravenea nu numai tratatelor internaţionale la care România era parte, ci şi prevederilor Constituţiei din anul 1965.
Pe de altă parte, intervenienţii au fost în mod cert de bună-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, neexistând la acel moment nici un element din care să rezulte că reclamantul ar fi formulat pretenţii cu privire la imobil.
Împotriva acestei decizii au declarat recursuri reclamantul J.R., pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi intervenienţii G.N.şi G.E.
În recursul său, reclamantul a criticat soluţia pentru nelegalitate în sensul prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că în mod greşit i-a fost respinsă cererea vizând constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare cu privire la imobil. A arătat că întrucât imobilul fusese preluat de către stat fără titlu, acesta nu putea fi vândut conform prevederilor Legii nr. 112/1995.
Printr-un al doilea motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 10 C. proc. civ. s-a susţinut că s-ar fi vândut intervenienţilor doar o suprafaţă de 204 mp teren, astfel încât, în subsidiar, reclamantul recurent a solicitat să i se restituie diferenţa.
Examinând recursul, Curtea reţine că acesta este nefondat.
Imobilul în litigiu a fost preluat de către stat, existând, din punct de vedere formal, un „titlu" (act normativ în executarea căruia s-a emis o decizie administrativă). Acest titlu în mod corect a fost considerat de către Curtea de Apel ca nefiind un „titlu valabil", întrucât Decretul nr. 223/1974 avea caracter abuziv şi contravenea chiar ordinii constituţionale din acel timp, dar noţiunea de „titlu valabil", nu este sinonimă, din punct de vedere al efectelor, cu cea de „titlu".
Dincolo însă de această distincţie, actul de vânzare-cumpărare încheiat potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995 este valabil, întrucât a fost încheiat în condiţii care exclud orice element de rea-credinţă din partea cumpărătorilor intervenienţi. Este cert stabilit (şi nici măcar reclamantul nu a susţinut altceva) că în decembrie 1996 el nu-şi manifesta în nici un fel (acţiune în justiţie, cerere, notificare, etc) intenţia de a revendica imobilul. Or, aparenţa de drept, unită cu buna-credinţă, dând expresie necesităţii de a fi apărată stabilirea dinamică a circuitului civil, consacră caracterul valabil al înstrăinării.
Nici critica referitoare la suprafaţa de teren vândută intervenienţilor nu este întemeiată.
Din simpla examinare a contractului de vânzare-cumpărare rezultă că 204 mp de teren se află sub construcţiiiar restul reprezintă curtea, întreaga suprafaţă fiind înstrăinată intervenienţilor.
Aşa fiind, recursul declarat de reclamant va fi respins ca nefondat conform prevederilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.
În recursul său, pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti a criticat Decizia sub mai multe aspecte.
Printr-un prim motiv de casare, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 4 şi 9 C. proc. civ., s-a susţinut că instanţa de apel a depăşit competenţele puterii judecătoreşti, verificând valabilitatea titlului statului, ceea ce încalcă prevederile Legii nr. 213/1998.
S-a mai arătat, invocându-se prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., că instanţa de apel a acordat reclamantului altceva decât acesta a cerut prin acţiune.
Recursul este nefondat.
Nu numai că instanţa de apel nu a depăşit competenţele puterii judecătoreşti, dar ea a respectat prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998 care o îndreptăţeau să verifice valabilitatea titlului statului cu privire la imobil.
Dispoziţiile legale menţionate, ca şi cele ale deciziei nr. 1/1998 a Plenului Curţii Supreme de Justiţie, sunt clare în acest sens şi confirmă valabilitatea soluţiei.
În fine, admiterea în parte a acţiunii reclamantului este în deplină concordanţă cu ceea ce acesta a solicitat, astfel că şi sub acest aspect recursul este nefondat şi va fi respins în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.
În recursul lor, intervenienţii G.N. şi E. au criticat Decizia în sensul prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând în esenţă că:
- titlul statului cu privire la imobil a fost constituit în mod valabil;
-titlul lor de proprietate este preferabil celui al reclamantului, astfel încât în mod greşit s-a constatat că acesta are calitatea de proprietar al imobilului.
Cum prima critică a fost deja examinată cu prilejul analizării recursului reclamantului, Curtea va reţine că cel de-al doilea motiv de recurs este întemeiat.
Prin Decizia Curţii de Apel s-a creat o situaţie juridică absolut atipică, în sensul că atât reclamantul cât şi intervenienţii au fost consideraţi ca proprietari exclusivi, în acelaşi timp, asupra aceluiaşi bun. Coexistenţa a două titluri de proprietate, deopotrivă valabile, fără a se da preferinţă vreunuia dintre ele, este străină principiilor de drept, extrem de fragilă din punct de vedere logic şi dă naştere în practică unor dificultăţi insurmontabile. O astfel de soluţie este cu atât mai criticabilă cu cât, şi în fond şi în apel, reclamantul şi intervenienţii au susţinut, chiar dacă nu în modul cel mai explicit, că dreptul lor este preferabil.
Examinând acest aspect, Curtea va reţine că dreptul de proprietate al intervenienţilor prevalează, existând în acest sens două argumente esenţiale.
Este vorba în primul rând despre aplicarea regulii „in pori causa melior est causa possidentis", intervenienţii fiind acei proprietari care exercită posesia asupra bunului.
Pe de altă parte, nu poate fi ignorată o anumită tendinţă a legislaţiei în materie de a da preferinţă titlului cumpărătorului de bună-credinţă. Legea nr. 10/2001 nu se aplică în cauză, ea fiind adoptată după începerea litigiului însă nici nu se poate face abstracţie de preferinţa pe care legiuitorul o arată în art. 46 alin. (2) din acest act normativ pentru dreptul noului dobânditor de bună-credinţă.
Cum ambele criterii operează în favoarea intervenienţilor, este evident că titlul lor de proprietate este preferabil.
Aşa fiind, în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., Curtea va admite recursul declarat de intervenienţi şi va modifica Decizia în sensul de a se înlătura constatarea împrejurării că reclamantul este proprietarul imobilului în litigiu.
Se vor menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de intervenineţii G.N. şi G.E. împotriva deciziei nr. 159 din 10 aprilie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Modifică Decizia în sensul că înlătură constatarea că reclamantul J.R. este în prezent proprietarul imobilului în litigiu.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Respinge recursurile declarate de reclamantul J.R. şi de pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 noiembrie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 457/2002. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4567/2002. Civil → |
|---|
