ICCJ. Decizia nr. 4788/2002. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 4788
Dosar nr.5643/2002
Şedinţa publică din 18 noiembrie 2003
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele :
La 15 martie 2000, reclamantul I.N. a chemat în judecată Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice solicitând obligarea acestuia la plata sumelor de 19.807.382 lei care reprezintă salariul realizat pe perioada arestării preventive şi 40.035.425 lei cheltuieli ocazionate de procesul care a avut loc, ambele sume cu titlu de daune materiale, plus 10.000.000.000 lei daune morale. Totodată a cerut să se considere vechime în muncă perioada 9 aprilie 1997 – 22 octombrie 1997 cât a fost arestat.
Învestit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Ialomiţa apronunţat sentinţa civilă nr. 315 F din 30 mai 2000 prin care a admis cererea, a obligat pârâtul să plătească reclamantului 59.842.807 lei daune materiale şi 2.440.157.193 lei daune morale şi, a considerat vechime în muncă perioada 9 aprilie – 22 octombrie 1997 cât acesta a fost arestat preventiv.
S-a reţinut de către tribunal că în calitate de administrator la S.C.P.- P. SRL Săveni, la data de 9 aprilie 1997 reclamantul a fost arestat preventiv şi cercetat pentru comiterea infracţiunilor de înşelăciune şi evaziune fiscală,iar după 198 zile de arest preventiv, acesta a fost achitat pentru inexistenţa faptelor în baza art. 11 pct. 2 lit. a) combinat cu art. 10 lit. a) C. proc. pen.
Datorită arestării pe nedrept şi purtării procesului penal, reclamantului i-au fost produse daune materiale prin: neîncasarea salariului, plata onorariilor de avocat, respectiv, de expert, cheltuieli de transport, plata unei persoane care s-a îngrijit de cei doi copii minori, elevi rămaşi fără sprijin, întrucât mama lor încetase din viaţă cu puţin timp înainte de arestarea acestuia, intrarea în stare de colaps financiar a societăţii comerciale (ambii asociaţi fiind arestaţi), pierderea partenerilor de afaceri şi refuzul lor de a-şi onora obligaţiile asumate, cu consecinţa nerespectării obligaţiilor societăţii faţă de bugetul de stat şi băncii, ceea ce adeterminat vânzarea la jumătate din valoare, a părţilor sociale deţinute la S.C.M.I.
Sub aspectul moral, arestarea reclamantului survenită la puţin timp, după decesul soţiei, i-a afectat grav sănătatea, iar presiunile psihice la care a fost supus pentru a recunoaşte faptele pe care nu le săvârşise şi tratamentul la care a fost supus de deţinuţii din aceeaşi celulă l-au dus în pragul disperării, la acestea adăugându-se şi stigmatul aruncat asupra copiilor săi consideraţi fiii unui infractor, cazul fiind larg mediatizat prin presă, posturile de radio şi Tv.
Soluţia a fost menţinută deCurtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, care prin Decizia nr. 731 A din 23 noiembrie 2000 a respins apelurile declarate de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomiţa şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei pronunţate în apel, a fost admis de CurteaSupremă de Justiţie, secţia civilă, prin Decizia nr. 1186 din 20 martie 2002, a fost casată Decizia nr. 731/A din 23 noiembrie 2000 pentru motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 2 C. proc. civ., iar cauza a fost trimisă la aceeaşi instanţă, pentru rejudecarea apelurilor.
Reluând judecata, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia nr. 424/A din 1 noiembrie 2002 a admis apelurile declarate deParchetul de pe lângă Tribunalul Ialomiţa şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice şi a modificat sentinţa civilă nr. 315/F din 30 mai 2000 a Tribunalului Ialomiţa, în sensul că a acordat reclamantului daune morale în sumă de 100.000.000 lei, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că reclamantul a fost arestat pe perioada 7 iunie – 22 octombrie 1997, după care, a fost pus în libertate, constatându-se că fapta pentru care a fost reţinut, nu există, aşa după cum s-a stabilit prin Decizia penală nr. 358/A/1999 a Tribunalului Ialomiţa rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 51/20 ianuarie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti. A apreciat că motivele reţinute de instanţa de fond la stabilirea cuantumului daunelor morale, nu justifică nici pe departe acest cuantum exagerat la 2.440.157.193 lei.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul I.N.şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.
Invocând motivul de casare prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat, că instanţa de apel a încălcatspiritul şi litera art. 314 şi art. 315 C. proc. civ., întrucât prin hotărârea pronunţată nu s-ar fi conformat strict limitelor judecării apelului stabilite prin Decizia de casare, care viza doar neconcordanţa între numele judecătorilor menţionateîn practicaua hotărârii, cu cele enunţate la sfârşitul dispozitivului.
A mai criticat instanţa, pentru că: a nesocotit faptul că apelul a fost declarat de persoane fără calitate procesuală, respectiv de D.G.F.P. Ialomiţa şi de Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomiţa care nu au fost părţi în proces; nu a motivat hotărârea în fapt şi în drept (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.); a acordat mai mult decât s-a cerut, în sensul că apelanta D.G.F.P. a solicitat schimbarea înparte a sentinţei şi respingerea capătului de cerere privind daunele morale ca inadmisibil, iar curtea a redus cuantumul acestora; nu s-a pronunţat asupra doveziloradministrate în cauză care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii; a pronunţat o hotărârea ce vine în contradicţie flagrantă cu practica judiciară constantă în materie.
În recursul său întemeiat pe art. 304 pct.9 C. proc. civ. Ministerul Finanţelor Publice susţine că acordarea daunelor morale constituie o îmbogăţire fără justă cauză, întrucât prejudiciul moral se naşte doar, în condiţiile în care fapta ilicită a avut efecte directe şi ireversibile în planul existenţial al reclamantului, a paralizat participarea acestuia la o viaţă socială normală şi l-a lipsit de bucuria de a se implica direct şiefectiv în societate, ceea ce nu s-a întâmplat în speţă. A mai susţinut că daunele materiale acordate sunt exagerate în raport de faptul că reclamantul a fost privat de libertate o perioadă de aproximativ 3 luni.
Recursurile sunt nefondate.
Prin Decizia nr. 1186 din 20 martie 2002 Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, a casat Decizia nr. 731/A din 23 noiembrie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi a trimis cauza pentru judecare la aceeaşi instanţă. La pronunţarea deciziei Curtea a avut în vedere că îndreptarea deciziei recurate s-a produs după ce aspectul invocat încererea de îndreptare fusese dedus judecăţii instanţei de recurs, constituindu-se într-un prim motiv de casare a deciziei pronunţate în cauză, precum şi faptul că din completul care a pronunţat încheierea de îndreptare a făcut parte tocmai judecătorul care nu a participat la dezbaterea în fond a pricinii.
Potrivit art. 312 alin. (3) din C. proc. civ. casarea hotărârii atacate, se pronunţă pentru motivele prevăzute de art. 304 pct.1, 2, 3, 4 şi 5 din acelaşi cod.
În speţă, motivul de casare viza pct. 2 din art. 304 – când hotărârea s-a dat de alţi judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii, aşaîncât hotărârea atacată a fost casată în întregime, cu trimitere, fără a se stabili vreo limitare instanţei de casare, în rejudecarea apelurilor.
În atare situaţie, în mod corectcurtea de apel a reluat judecata apelurilor constatând că acestea sunt întemeiate pe aspectul cuantumului daunelor morale solicitate de reclamant, aschimbat în parte sentinţa civilă nr. 315 F/30.05.2000 aTribunalului Ialomiţa în sensul că a acordat reclamantului daune morale în sumă de 100.000.000 lei.
La aprecierea cuantumului daunelor morale, instanţa s-a referit, în considerentele deciziei, la întregul material probator administrat în cauză, respectiv, la toate actele şi lucrărilor aflate la dosar, în raport de care a pronunţat Decizia recurată.
Cu referire la motivul lipsei de calitate a Parchetului de pe lângă Tribunalul Ialomiţa de a declara apel, se reţin prevederile art. 45 alin. (5) C. proc. civ. potrivit cărora procurorul poate să exercite căile de atac împotriva oricăror hotărâri, iar, în ceea ce priveşte calitatea Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a Judeţului Ialomiţa de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor pronunţate împotriva Ministerului Finanţelor Publice se reţine împuternicirea (mandat special) dată de minister în acest sens Direcţiei Generale Judeţene.
În privinţa daunelor materiale, instanţa, în hotărârea criticată, a reţinut în mod corect acordarea acestora conform dovezilor existente la dosar, neexistând nici un act care să ateste aprecierea greşită a indicelui de inflaţie aşa cum pretinde apelantul Ministerul Finanţelor Publice.
Decizia criticată a fost pronunţată de instanţa de apel pe baza analizării tuturor probelor aflate la dosar, motivată, cuantumul daunelor morale fiind corect apreciat, raportat la situaţia reclamantului care a revenit şi participat la viaţa activă atât în societate, cât şi la conducerea societăţii comerciale.
Faţă de considerentele menţionate, motivele de recurs invocate de recurenţi nu pot fi reţinute, hotărârea instanţei de apel fiind legală şi temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate recursurile declarate dereclamantul I.N.şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei nr. 424/A din 1 noiembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 noiembrie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4787/2002. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4783/2002. Civil → |
|---|
