CSJ. Decizia nr. 479/2002. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr.479Dosar nr.2555/2002
Şedinţa publică din 11 februarie 2003
S-a luat în examinare recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei nr.1685 din 5 iunie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a Civilă.
La apelul nominal s-au prezentat: intimata-reclamantă D.J., personal şi asistată de avocat N.R.B., intimatul-pârât Consiliul General al Municipiului Bucureşti, prin consilier juridic O.O., intimata-pârâtă N.S., în reprezentarea avocatei R.G., lipsind intimaţii-pârâţi S.C. "A." S.A. şi N.C..
Procedura completă.
Nefiind chestiuni prealabile, Curtea acordă cuvântul în dezbaterea recursului cu care a fost investită.
Reprezentantul Ministerului Public susţine recursul declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, dezvoltând motivul prevăzut de art.330 pct.2 din C.proc.civ., referitor laîncălcarea esenţială a legii, învederând că reclamanţii nu au probat reaua credinţă a părţilor, în sensul că aceştia cunoşteau situaţia juridică a imobilului în litigiu, solicitând în temeiul art.314 din acelaşi cod, admiterearecursuluiînanulare,casareadecizieicriticateşipefond, menţinerea deciziei civiele nr.3810/A din 21 noiembrie 2000 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a III-a Civilă, ca legală şi temeinică.
Avocat G.R.solicită admiterea recursului în anulare, casarea deciziei nr.1685/5 iunie 2001 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a Civilă cu consecinţa menţinerii deciziei pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a Civilă (Decizia nr.3810/A/21 noiembrie 2000) prin care admiţându-se apelurile formulate de pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi N.C., N.S. s-a schimbat sentinţa civilă nr.6154/18 mai 2000 a Judecătoriei sectorului 2 în sensulcă s-a respins acţiunea reclamantei în revendicare a imobilului situat în Bucureşti, str.Vasile Lascăr nr.134, sectorul 2 şi constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr.3761/17 iunie 1997.
Consilier juridic O.O. a pus aceleaşi concluzii în susţinerea recursului în anulare, solicitând admiterea recursului în anulare, casarea deciziei nr.1685/5 iunie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a Civilă, cu consecinţa menţinerii deciziei nr.3810/Aa Tribunalului Bucureşti, Secţia a III-a Civilă.
Avocat N.R.B. solicită respingerea recursului în anularepromovat în cauză, arătând că trecerea în proprietatea Statului a imobilului mai sus individualizat s-a realizat fără titlu, încălcându-se prevederile art.9 din Legea nr.112/1995, contractul de vânzare-cumpărare fiind încheiat în frauda legii, neintrînd în sfera de aplicare a legii menţionate, act normativ ce ocroteşte buna-credinţă, care în speţă nu poate fi reţinută.
CURTEA
Asupra recursuluiîn anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 28 ianuarie 1999 sub nr.1920 pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, reclamanta D.J. a chemat în judecată pe pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti, Consiliul localalMunicipiuluiBucureşti,S.C."A."S.A.,N.S.şi N.C., solicitând instanţeica prin hotărârea pe care o va pronunţa să oblige pe pârâţi să-i lase în deplinăproprietate şi posesie apartamentele 6 şi 7 din str.Gh.Palade nr.1, sector 2, precum şi prăvălia nr.3 din str.Vasile Lascăr nr.134, colţ cu str.Palade nr.1.
A solicitat, de asemenea, anularea contractului de vânzare-cumpărare nr.3761 din 17 iulie 1997 încheiat între pârâţii S.C. "A." S.A.,N.S. şi N.C..
În motivarea acţiunii reclamanta arată că este moştenitoarea tatălui său E.Ş.zis D. care i-a lăsat prin testament imobilele pe care le revendică, care au fost naţionalizate abuziv deoarece făcea parte din categoria persoanelor exceptate conform art.II din Decretul nr.92/1950.
Judecătoria sectorului 2, prin sentinţa civilă nr.6154 din 18 mai 2000, a admis acţiunea, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.3761 din 17 iunie 1997 încheiat între pârâţii S.C. "A." S.A.,N.S. şi N.C..
A dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară şi a obligat pe pârâţi să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie apartamentele 6 şi 7 situate la etajul 2 din imobilul din str.Gheorghe Palade nr.1, precum şi prăvălia nr.3 din str.Vasile Lascăr nr.134, colţ cu str.Gheorghe Palade nr.1.
Pentru a pronunţa această hotărâre, insntanţa de fond a reţinut că naţionalizarea a fost abuzivă, pentru că reclamanta făcea parte din categoria persoanelor exceptate de la naţionalizare.
Apelurile declarate împotriva acestei sentinţe de către pârâţii Consiliul General alMunicipiului Bucureşti, N.S. şi N.C. au fost admise de către Tribunalul Bucureşti – secţia III, prin Decizia civilă nr.3810 din 21 noiembrie 2000, care a schimbat în tot sentinţa, în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamantă ca neîntemeiată.
Instanţa de apel a reţinut în primul rând că reclamanta nu a făcut dovadacă este unica proprietară a apartamentului nr.7 şi, în plus, nu există o identitate între imobilul naţionalizat şi cel actual, întrucât configuraţia actuală a etajului 2 este cu totul alta decât cea iniţială.În al doilea rând a reţinut că naţionalizarea s-a făcut corect, întrucât, deşi reclamanta era studentă, imobilul era exploatat în sensul prevederilor art.I din Decretul nr.92/1950.
Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a, prin Decizia civilă nr.1685 din 5 iunie 2001, a admis recursul declarat de către reclamantă împotriva deciziei pronunţată de către insntanţa deapel, a casat această decizie şi a respins ca nefondate apelurile formulate de către Municipiul Bucureşti prin Primar General, N.C. şi N.S..
A respins excepţia de inadmisibilitate a acţiunii invocată de către N.C. şi N.S..
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de recurs a reţinut că reclamanta a făcut dovada că a fost unica proprietară a apartamentelor revendicate.
A mai reţinut, de asemenea, că nu are nici-o relevanţă faptul că aceştia au suferit modificări de-a lungul timpului deoarece suprafaţa totalărevendicată a rămas aceeaşi, pe acelaşi amplasament.
În ceea ce priveşte contractul de vânzare-cumpărare încheiat între pârâta S.C. "A." S.A. şi N.C. şi S., a reţinut că nu a fost făcut cu bună credinţă, pentru că a fost încheiat la data de 17 iunie 1996 deci înainte de expirarea termenului de 6 luni, prevăzut de art.9 şi 14 din Legea nr.112/1995, iar reclamanta a făcut dovada că a solicitat restituirea în natură a imobilului.
Referitor la excepţia de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare formulată de către reclamantă, instanţa de recurs a reţinut că excepţia nu este fondată pentru că reclamanta a făcut dovada că este unica proprietară a imobilelor revendicate.
În conformitate cu prevederile art.27 lit.f din Legea nr.92/1992 şi ale art.330 al.2 C.proc.civ.Procurorul General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare împotriva acestei decizii pronunţate în recurs, considerând că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond.
Se susţine că instanţa de recurs a evaluat greşit probele dosarului reţinând că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat la data de 17 iunie 1996deci înaintea termenului de 6 luni prevăzut de art.9 şi 14 din Legea nr.112/1995, când în realitate contractul a fost încheiat la data de 17 iunie 1997 deci după expirarea termenului legal.
Se mai susţine că reclamanta nu putea solicita restituirea în natură a imobilului pentru că nu locuia în el şi acesta nu era nici liber şi ca atare pârâţii N. care erau chiriaşi aveau vocaţia de a cumpăra apartamemntul.
În motivul recursului în anulare se mai susţinefaptul că reclamanta a notificat intenţia sa de a revendica imobilul Primăriei sector 2 şi S.C. "A." S.A.nu poate duce la concluzia că pârâţii chiriaşi au cunoscut situaţia juridică a imobilului şi că ar fi cumpărători de rea credinţă, întrucât buna credinţă se prezumă în orice raport juridic,iar reaua credinţă trebuie dovedită.
De asemenea se mai susţine că nefiind dovedită convenţia frauduloasă a ambelor părţi contractante, contractul de vânzare-cumpărare nu poate fi lovit de nulitate absolută pentru cauză ilicită.
Recursul în anulare este nefondat.
Este de reţinut în primul rând că temeiul de drept invocat este art.330 pct.2 C.proc.civ., făcându-se menţiunea expresă că „se consideră că hotărârea judecătorească criticată a fost pronunţată cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond" deci este vorba de prima ipoteză a art.320 pct.2 C.proc.civ.
Această ipoteză implică existenţa unei încălcări esenţiale a legii deci nu orice încălcareale unor dispoziţii legale, ci numai acelea de ordine publică şi, în plus, caaceastă încălcare esenţială să fi determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond.
Însă nici unul dintre motivele invocate în recursul în anulare nu se referă la „o încălcare esenţială a legii" astfel cum a fost definită mai înainte.
Astfel în ceea ce priveşte faptul că instanţa de recurs a reţinut greşit data încheierii contractului de vânzare cumpărare şi din acest motiv a apreciat că acest contract a fost încheiat cu încălcarea prevederilor art.9 şi 14 din Legea nr.112/1995, se referă la „o evaluare greşită a probelor", (astfel cum de altfel se şi arată în motivarea recursului) nu la o încălcare esenţială a legii.
În orice caz, motivul constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nu a fost numai acesta, instanţa de recurs analizând amplu şi corect aceste aspecte astfel din testamentul autentificat din 27 noiembrie 1943 şi actulde vânzare-cumpărare antentificat din 26 martie 1945 rezultă că reclamanta era proprietara imobilelor revendicate, respectiv a întregului etaj II (ap.6 şi 7) şi a „prăvăliei", că aceste imobile au fost naţionalizate abuziv întrucât reclamanta făcea parte din categoria socio-profesională exceptată prin art.II Decret nr.92/1950 de la naţionalizare.
Această situaţie a fost reţinută corect de către insntanţele de fond şi recurs şi necontestată nici prin recursul în anulare.
În consecinţă, trecerea imobilului în litigiu în proprietatea statului s-a făcut cu respectarea chiar a prevederilor art.II din Decretul nr.92/1950.
Distinct de cele mai înainte arătate urmează a constata că nici susţinerile cu privire la buna-credinţă a cumpărătorilor nu sunt fondate.
Astfel reclamanta a făcut dovada că anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi-a manifestat dorinţa să i se retrocedeze imobilul; (prin notificarea către S.C. "A." S.A. cereasă nuvândă imobilul deoarece îl revendică) de asemenea a făcut o cerere în acelaşi sens Primăriei sectorului II (filele 49 şi 47 dosar fond).
Faţă de această situaţie este evident că S.C. "A." S.A., vânzătorul apartamentului, a fost de rea credinţă.
În ceea ce priveşte pe pârâţii N.C. şi N.S. aceştia aveau obligaţia să facă un minim de diligenţe înainte de cumpărarea unui bun atât de important cum este un apartament, pentru a constata care este situaţia juridică a acestuia, aceasta cu atât mai mult cu cât reclamanta a locuit în acelaşi imobil cu ei până în anul 1997 (dovadă în acest sens fiind recipisele de plata chiriei filele 60-81 dosar fond), diligenţe pe care nu le-au făcut, motiv pentru care nu pot fi consideraţi cumpărătorii de bună-credinţă.
Astfelfiind,faţădeconsiderentelemaiînaintearătate, urmează a respinge recursul în anulare declarat de Procurorul General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul în anulare declarat de Procurorul General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei nr.1685 din 5 iunie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a Civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 februarie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 480/2002. Civil | ICCJ. Decizia nr. 478/2002. Civil → |
|---|
