ICCJ. Decizia nr. 5000/2002. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 5000
Dosar nr. 1631/2002
Şedinţa publică din 26 noiembrie 2003
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 17 august 1998 reclamanta B.A. a chemat în judecată pe pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti şi pe T.G., solicitând a se constata ca valabilă convenţia de vânzare-cumpărare încheiată la 4 mai 1955 între pârâtul T.G. şi defuncţii K.F. şi K.E. cu privire la terenul în suprafaţă de 400 mp situat în Bucureşti, să se constate lipsa titlului legal al statului cu privire la acest teren şi să fie obligată pârâta Primăria Municipiului Bucureşti să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie imobilul.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că defuncţii K.F. şi K.E. au dobândit terenul de 400 mp Bucureşti, printr-un act sub semnătură privată încheiat la 4 mai 1955, pe care au edificat apoi o casă de locuit, demolată în anul 1978, în prezent terenul fiind liber şi neafectat de detalii de sistematizare. Reclamanta a invocat calitatea de moştenitoare testamentară a defuncţilor K.F. şi K.E. şi că în anul 1978 ar fi fost obligată să doneze imobilul statului, act juridic ce este însă lovit de nulitate absolută, întrucât donaţia nu a fost acceptată expres şi a fost făcută împotriva voinţei sale.
La data de 16 martie 1999 reclamanta B.A. şi-a precizat acţiunea în sensul că a solicitat să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului de mai sus în calitate de succesor legal al defuncţilor K.F. şi K.E., care, la rândul lor, au dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune de peste 30 de ani, prin joncţiunea posesiilor cu autorul lor, T.G., care, la rândul său, a stăpânit imobilul începând din anul 1945. S-a susţinut că posesia a fost continuă, neîntreruptă, paşnică şi sub nume de proprietar, iar în drept s-au invocat prevederile art. 1846-1860 C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 8430 din 22 iunie 1999 Judecătoria sectorului 6 Bucureşti a anulat acţiunea ca netimbrată.
Apelul declarat împotriva acestei sentinţe de reclamanta B.A. a fost admis de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, care, prin Decizia nr. 2641/A din 11 octombrie 1999, a admis excepţia de necompetenţă materială, a desfiinţat sentinţa judecătoriei şi a reţinut cauza pentru soluţionare în fond.
Prin sentinţa civilă nr. 82 din 24 ianuarie 2000, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis în parte acţiunea reclamantei şi a obligat pe pârâta Primăria Municipiului Bucureşti să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, format din teren în suprafaţă de 400 mp. Au fost respinse ca nefondate celelalte capete de cerere.
Apelul declarat împotriva acestei sentinţe de pârâta Primăria Municipiului Bucureşti a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, care, prin Decizia nr. 226/A din 26 aprilie 2000, a schimbat în tot hotărârea tribunalului în sensul că a respins acţiunea ca nefondată.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, prin Decizia nr. 5243 din 21 decembrie 2000, a admis recursul declarat de reclamanta B.A., a casat hotărârile date în cauză şi a trimis pricina pentru rejudecare la Tribunalul Bucureşticu motivarea că instanţele au soluţionat litigiul cu nesocotirea sau rezolvarea necorespunzătoare a cadrului fixat de reclamantă, prin cererea de chemare în judecată, ulterior precizată. S-a cerut instanţei de trimitere ca, în rejudecare, să pună în vedere reclamantei să opteze pentru unul din temeiurile acţiunii, în revendicare sau în constatarea uzucapiunii, întrucât, datorită naturii lor juridice total diferite, cele două temeiuri nu pot coexista.
În fond după casare, prin cererea din 10 aprilie 2001, reclamanta B.A. a precizat că alături de Municipiul Bucureşti, cere introducerea în cauză în calitate de pârâtă şi a S.C. M. S.A. Bucureşti, societate care potrivit expertizei topografice efectuată în dosar se află în posesia terenului litigios. A mai susţinut reclamanta că autorii săi au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului printr-o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar din anul 1945 şi până în 1978, când construcţia a fost demolată, iar reclamanta deposedată de teren.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, rejudecând cauza în fond, prin sentinţa nr. 784 din 16 iulie 2001, a admis acţiunea şi a constatat că reclamanta B.A. este proprietara suprafeţei de 400 mp teren situat în Bucureşti, prin uzucapiunea de 30 de ani şi prin joncţiunea posesiilor. Au fost obligaţi pârâţii Municipiul Bucureşti şi S.C. M. S.A. Bucureşti să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul arătat.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia nr. 45/A din 31 ianuarie 2002, a admis apelurile declarate de pârâţii Municipiul Bucureşti şi S.C. M. S.A. Bucureşti, a schimbat în tot hotărârea tribunalului şi a respins ca nefondată acţiunea reclamantei B.A.
Pentru a decide astfel instanţa de apel a motivat că în cauză nu operează joncţiunea posesiilor întrucât regulile de procedură nu au fost respectate de reclamantă care nu a cerut introducerea în cauză a persoanei de la care a preluat posesia terenului pârâtul T.G., iar pe de altă parte, utilitatea posesiei nu a fost dovedită.
Împotriva deciziei dată în apel prin care a fost respinsă acţiunea, în termen legal a declarat recurs reclamanta B.A. care a susţinut că Decizia este nelegală, deoarece: a făcut dovada cu înscrisuri şi martori a condiţiilor cerute de art. 1847 C. civ., respectiv joncţiunea posesiei sale cu a autorilor săi, a posesiei imobilului de către pârâtul T.G. din anul 1945, până în anul 1955, când imobilul a fost înstrăinat în temeiul unui înscris sub semnătură privată soţilor K.F. şi E., care au posedat imobilul până în anul 1970, pentru ca apoi, după decesul lor, posesia a fost continuată de către reclamantă până în anul 1978, când construcţia, a fost demolată, iar reclamanta deposedată de teren; instanţa de apel nu s-a pronunţat pe o dovadă hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, respectiv depoziţia martorei P.M. cu care s-a făcut proba joncţiunii şi utilităţii posesiei.
Recursul nu este fondat.
Potrivit susţinerilor recurentei-reclamante din acţiunea introductivă de instanţă, din cererea completatoare de la 16 martie 1999, cererea precizatoare din 10 aprilie 2001 şi din motivele de casare, terenul de 400 mp situat în Bucureşti, a fost în posesia lui T.G. din anul 1945, până în 1955. Cu referire la poziţia procesuală a numitului T.G., reclamanta a solicitat citarea acestuia ca pârât, fie în condiţiile art. 95 alin. (2) C. proc. civ. (prin publicitate, printr-un ziar mai răspândit), fie la uşa instanţei, astfel că identitatea şi, chiar existenţa fizică a acestei persoane poate fi pusă sub semnul incertitudinii.
Mai susţine reclamanta că la data de 4 mai 1955, în temeiul unui înscris sub semnătură privată intitulat „chitanţă", numitul T.G. ar fi „vândut" suprafaţa de 400 mp teren soţilor K.F. şi K.E., care au edificat o construcţie şi care ar fi stăpânit terenul până la deces – 5 mai 1970, respectiv 28 iunie 1973, (potrivit certificatelor de moştenitor depuse în cauză). După decesul soţilor K., reclamanta, în calitate de succesoare a acestora, pretinde că a stăpânit nemişcătorul până în anul 1978, când construcţia a fost demolată, iar reclamanta deposedată de teren în mod abuziv şi fără ca statul să deţină un titlu.
Expertiza tehnică efectuată în dosarul nr. 8921/1998 al Judecătoriei sectorului 6 Bucureştiinfirmă însă susţinerile reclamantei în sensul că terenul de 400 mp ar fi liber, expertul constatând că suprafaţa de teren face parte integrantă din curtea autobazei unei fabrici de lapte, fiind folosită pentru parcarea unor mijloace de transport.
Examinând susţinerile recurentei-reclamante se constată că unul dintre efectele cele mai importante ale posesiei, când aceasta se prelungeşte în timp, este uzucapiunea sau prescripţia achizitivă. Uzucapiunea este un mod de dobândire a proprietăţii sau al altor drepturi reale cu privire la un lucru, prin posedarea neîntreruptă a acestui lucru în tot timpul fixat de lege.
Întrucât reclamanta a pretins în proces că a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 400 mp din Bucureşti, prin uzucapiune, trebuia să facă dovada că ea şi autorii săi, printr-o joncţiune a posesiilor, au stăpânit neîntrerupt şi netulburat nemişcătorul timp de 30 de ani, că posesia lor a fost utilă (adică o posesie propriu-zisă) şi nu o detenţie precară şi că această posesie nu a fost viciată.
Deoarece în dreptul român uzucapiunea sau prescripţia achizitivă constituie singura dovadă absolută a dreptului de proprietate, instituţia uzucapiunii se justifică, în primul rând, ca o sancţiune împotriva vechiului proprietar, care, dând dovadă de neglijenţă sau de lipsă de diligenţă, s-a delăsat vreme îndelungată de bunul său în mâna unor alte persoane.
Cum reclamanta a invocat joncţiunea, adică accesiunea sau unirea posesiilor, trebuia să dovedească că posesia autorilor săi (a soţilor K. şi respectiv, a lui T.G.) a fost de aceeaşi natură cu a reclamantei, adică a fost o posesie utilă şi nu o detenţiune precară, că primul dintre autori – T.G. nu a uzurpat posesia altcuiva pe care l-a înlăturat astfel de la stăpânirea nemişcătorului, şi, în primul rând, reclamanta trebuia ca să opună posesia îndelungată vechiului proprietar, deoarece, numai împotriva lui, ca o veritabilă sancţiune, putea să opereze uzucapiunea.
Întrucât reclamanta nu a indicat în proces şi nu a cerut citarea în cauză a adevăratului şi vechiului proprietar al terenului căruia să i se poată imputa delăsarea sau lipsa de diligenţă, acţiunea în constatarea uzucapiunii nu poate fi primită, cu atât mai mult uzucapiunea prin joncţiunea unor posesii pretins alăturate.
În al doilea rând, pretinzând uzucapiunea de 30 de ani, reclamanta a susţinut că posesia primului său autor a început în anul 1945 şi s-a finalizat cu posesia reclamantei asupra nemişcătorului în anul 1978, când ar fi fost deposedată. Din acest punct de vedere nu trebuie omis însă faptul că, înainte de anul 1989, statul totalitar, în aplicarea politicii sale funciare, a adoptat o serie de reglementări speciale şi restrictive referitoare la circulaţia imobilelor proprietate individuală.
Astfel, art. 30 alin. (1) din Legea nr. 58/1974 şi art. 44 din Legea nr. 59/1974, legi abrogate azi, dispuneau că terenurile de orice natură se pot dobândi numai prin moştenire legală, fiind interzisă înstrăinarea sau dobândirea lor în alt mod ori prin acte juridice.
S-a interpretat în mod unanim că, în acel stadiu al legislaţiei noastre, datorită politicii restrictive a statului totalitar asupra proprietăţii funciare, dreptul de proprietate asupra terenurilor, precum şi orice alt drept real imobiliar care constituia o dezmembrare a acestui drept, în temeiul textelor citate, nu se puteau dobândi prin uzucapiune de o persoană fizică. De aceea, reclamanta, pentru a avea câştig de cauză era obligată să mai facă dovada că posesia îndelungată şi termenul de 30 de ani pentru uzucapiune trebuiau să se fi împlinit mai înainte de punerea în aplicare a Legilor nr. 58/1974 şi nr. 59/1974.
Cum reclamanta a invocat că termenul de 30 de ani s-a împlinit în anul 1978 şi pentru acest considerent acţiunea în constatarea uzucapiunii nu poate fi primită.
Faţă de cele ce preced, recursul reclamantei se priveşte ca nefondat şi va fi respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat recursul declarat de reclamanta B.A. împotriva deciziei 45 A din 31 ianuarie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 noiembrie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 50/2002. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4952/2002. Civil. Revendicare. Recurs → |
|---|
