ICCJ. Decizia nr. 511/2002. Civil. Legea nr.10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 511.
Dosar nr. 5413/2002
Şedinţa publică din 2 decembrie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 8 noiembrie 2001 pe rolul Tribunalului Caraş-Severin sub nr. 5303, reclamantul M.A. a chemat în judecată pe pârâta Primăria Bocşa solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să anuleze dispariţia nr. 765 din 24 iulie 2001 prin care pârâta i-a respins cererea de retrocedare în natură a imobilului situat în Bocşa.
Reclamantul îşi completează acţiunea solicitând şi anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 1 din 19 ianuarie 1999 prin care pârâta a vândut lui C.M. imobilul pe care acesta îl ocupa în calitate de chiriaş.
Tribunalul Caraş-Severin, prin sentinţa civilă nr. 1350 din 4 iunie 2002 a respins ca nefondată acţiunea.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974, că reclamantul a solicitat restituirea în natură a imobilului care a fost proprietatea sa în baza dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, cerere care i-a fost respinsă.
A mai reţinut instanţa de fond că reclamantul a atacat în justiţie hotărârea comisiei prin care i s-a refuzat retrocedarea, dar acţiunea sa a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 6700 din 9 decembrie 1996 a Judecătoriei rămasă definitivă şi apoi irevocabilă în anul 1998.
Instanţa de fond a constatat că pârâtul C.M. a cumpărat imobilul cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data încheierii contractului deci este cumpărător de bună credinţă şi având în vedere prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001 a respins acţiunea reclamantului întrucât restituirea în natură a imobilului nu era posibilă.
Pe cale de consecinţă a apreciat că şi dispoziţia emisă de Primărie prin care s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului este temeinică, reclamantul urmând să fie despăgubit prin echivalent.
Împotriva acestei hotărâri reclamantul a declarat apel invocând motive de ilegalitate şi netemeinicie, susţinând în esenţă că instanţa de fond a reţinut greşit că vânzarea-cumpărarea imobilului s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor legale, cu toate că ambele părţi au fost de rea-credinţă în momentul încheierii contractului, deoarece vânzarea s-a făcut în timp ce se derula procesul între reclamant şi Statul Român.
Curtea de Apel Timişoara, prin Decizia civilă nr. 116 din 8 octombrie 2002 a respins apelul ca nefondat.
Instanţa de apel a constatat că hotărârea instanţei de fond a fost legală şi temeinică, întrucât vânzarea-cumpărarea imobilului în litigiu s-a făcut cu respectarea prevederilor legale în vigoare la data încheierii contractului.
S-a mai reţinut că vânzarea a fost efectuată la un interval mare de timp în raport cu rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti prin care s-a respins cererea de retrocedare a imobilului formulată de reclamant.
În termen legal, împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, invocând motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Se susţine că instanţa, deşi a reţinut corect că imobilul a fost preluat de către stat fără titlu valabil, a făcut o aplicare greşită a prevederilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
În acest sens, se arată de către recurent, că în ipoteza prevăzută de acest text de lege care prevede că actele juridice de înstrăinare, în cazul imobilelor preluate de stat fără titlu valabil „sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă", buna-credinţă nu se mai prezumă aşa cum prevede codul civil, ci ea trebuie dovedită de cumpărător.
Recurentul arată că acest lucru nu a fost dovedit în cauză.
Pârâţii C.M. şi Primăria oraşului Bocşa au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului.
Recursul este nefondat.
Astfel este de reţinut că textul de lege în legătură cu care recurentul susţine că nu a fost corect aplicat este art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Acest text prevede că actele de înstrăinare având ca obiect „imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută", deci această primă parte a textului prevede pentru această ipoteză regula generală.
În cea de a doua parte a textului care arată „în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă" se prevede excepţia de la regula prevăzută în prima parte a textului.
Este de reţinut că susţinerea recurentului că în condiţiile acestui text de lege principiul bunei-credinţe nu trebuie înţeles în acelaşi fel ca în dreptul comun, este eronată. Astfel principiul bunei-credinţe, respectiv principiul ocrotirii bunei-credinţe, este un criteriu principal de apărare a raporturilor juridice care se clădesc pe încredere, născându-se astfel o prezumţie legală relativă care dă forţă juridică, până la proba contrară.
Dar în afara acestor consideraţii teoretice, în cazul în speţă pârâtul C.M. a cumpărat imobilul în care era chiriaş respectând prevederile art. 9 şi art. 14 din Legea nr. 112/1995, la data de 19 ianuarie 1999, deci după ce acţiunea reclamantului pentru retrocedarea imobilului fusese respinsă prin sentinţa civilă nr. 6700 din 9 decembrie 1996, iar apelul împotriva ei fusese respins prin Decizia civilă 1779 din 2 decembrie 1997, decizie rămasă irevocabilă prin nerecurare.
În plus, după cum rezultă din CF la data încheierii contractului de vânzare, figura ca proprietar Statul neexistând nici un fel de altă menţiune.
În consecinţă, deşi există prezumţia de bună-credinţă în favoarea pârâtului C.M., aceasta a şi dovedit-o prin împrejurările mai înainte arătate.
Astfel fiind, faţă de considerentele mai înainte arătate, urmează a respinge recursul ca nefondat, reţinând şi că notificarea făcută de către reclamant a fost respinsă cu privire la restituirea în natură a imobilului, dar i s-au oferit despăgubiri băneşti prin echivalent.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.A. împotriva deciziei nr. 116 din 8 octombrie 2002 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 decembrie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5109/2002. Civil. Lg.10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 510/2002. Civil. Revendicare. Recurs → |
|---|
