CSJ. Decizia nr. 577/2002. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 577
Dosar nr. 2398/2002
Şedinţa publică din 18 februarie 2003
Deliberând asupra recursului în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 1348 din 15 martie 2001 a Judecătoriei Suceava precum şi împotriva deciziei nr. 1252 din 28 mai 2001 a Tribunalului Suceava, secţia civilă, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 95 din 20 noiembrie 2000 S.C. A.B. S.A. Suceava a imputat lui L.D. suma de 57.946.417 lei.
În cuprinsul deciziei (emise conform art. 102, art. 107 şi art. 108 C. muncii) s-a menţionat că, în calitatea sa de salariat şi director în cadrul S.C. A.B. S.A. Suceava, L.D. a aprobat desfacerea abuzivă a contractului de muncă al liderului sindical I.M. şi că suma imputată corespunde drepturilor salariale plătite respectivului angajat ca urmare a reintegrării sale în muncă dispusă prin hotărâre judecătorească.
La 21 decembrie 2000 L.D. a formulat, în contradictoriu cu intimata S.C. A.B. S.A. Suceava, o contestaţie împotriva deciziei de imputare menţionată, cauză făcând obiectul dosarului nr. 8144/2000 al Judecătoriei Suceava.
Prin sentinţa nr. 1348 pronunţată la 15 martie 2001 instanţa astfel învestită a respins contestaţia ca nefondată.
Apelul făcut ulterior de către contestator împotriva acestei sentinţe a fost, de asemenea, respins, prin Decizia nr. 1252 pronunţată la 28 mai 2001 de secţia civilă a Tribunalului Suceava în dosarul nr. 3833/2001.
În considerentele deciziei s-a reţinut în esenţă că respingerea contestaţiei de către prima instanţă este justificată în condiţiile în care, prin hotărâri judecătoreşti irevocabile pronunţate anterior, dispoziţia de desfacere a contractului de muncă a lui I.M. a fost anulată cu consecinţa reintegrării sale în muncă şi a achitării retroactive a drepturilor salariale cuvenite acestuia.
În acest sens s-a subliniat că răspunderea materială a contestatorului operează în raport cu prejudiciul astfel creat, ca urmare a ignorării prevederilor art. 11 din Legea nr. 54/1991.
S-a relevat totodată că Decizia de imputare se întemeiază pe o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 136 alin. (3) C. muncii în condiţiile în care L.D., ca director general, prezidase Consiliul de administrare în care fusese aprobată în principiu măsura disponibilizării lui I.M., iar ulterior semnase dispoziţia emisă în acest sens.
În temeiul art. 330 pct. 2 teza a II-a C. proc. civ., la 28 mai 2002, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare împotriva hotărârilor pronunţate în speţă, cauza fiind înregistrată pe rolul secţiei civile a Curţii Supreme de Justiţie cu numărul de dosar 2398/2002.
În susţinerea recursului în anulare au fost invocate dispoziţiile art. 72, art. 73, art. 140 alin. (2), art. 147, art. 150 şi art. 161 din Legea nr. 31/1990 subliniindu-se că acestea consacră o formă de răspundere diferită de răspunderea materială prevăzută de art. 102-110 şi respectiv art. 136 C. muncii.
S-a mai relevat că dispoziţiile derogatorii menţionate operează în cazul membrilor organului de conducere, a cenzorilor şi a directorilor executivi ai societăţilor comerciale, fiind prin urmare incidente şi în cazul contestatorului L.D. care a emis Decizia de desfacere a contractului de muncă a lui I.M. în calitate de administrator, membru al consiliului de administraţie şi director general al societăţii intimate.
În aceeaşi ordine de idei s-a subliniat că pentru recuperarea eventualului prejudiciu intimata avea la dispoziţie exclusiv calea prevăzută de art. 150 din Legea nr. 31/1990 a unei acţiuni în daune, conchizându-se că Decizia de imputare contestată era lovită de nulitate absolută şi că, în mod nejustificat, acest aspect nu a fost avut în vedere de către instanţe.
Tot în motivarea recursului în anulare s-a amintit că măsura disponibilizării mai multor salariaţi, printre care şi a lui I.M., a fost luată în executarea OUG nr. 9/1997 şi a unui program de restructurare aprobat de F.P.S. şi de Ministerul Agriculturii, iar desfacerea contractelor de muncă a fost decisă de Consiliul de administraţie al S.C. A.B. S.A. Suceava, astfel încât răspunderea pentru eventualul prejudiciu revine în mod solidar tuturor membrilor respectivului consiliu conform art. 73 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 sau, după caz, conform art. 42 şi art. 389 alin. (3) C. com.
În concluzie s-a solicitat casarea hotărârilor judecătoreşti atacate, admiterea contestaţiei în anulare şi constatarea nulităţii deciziei de imputare nr. 95 din 20 noiembrie 2000.
În ceea ce îl priveşte, intimatul-contestator L.D. a solicitat la rândul său admiterea recursului în anulare în sensul în care acesta a fost declarat.
La 11 octombrie 2002 intimata S.C. A.B. S.A. Suceava, reprezentată de lichidatorul acesteia, S.C. A.L. S.R.L., a formulat o întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului în anulare în primul rând pe considerentul că acesta încalcă principiul disponibilităţii deoarece se întemeiază pe apărări pe care contestatorul nu le-a invocat în cursul judecării cauzei în fond şi în recurs.
Prin aceeaşi întâmpinare s-a afirmat că referirile la OUG nr. 9/1997 şi la planul de restructurare impus de autorităţile administrative sunt irelevante în speţă în condiţiile în care prin hotărârea de reintegrare a persoanei concediate s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că măsura disponibilizării a fost nelegala.
S-a susţinut, de asemenea, că în speţă îşi găsesc o deplină aplicare prevederile art. 136 alin. (3) C. muncii aflat în vigoare la data declanşării litigiului şi că respectivul text instituie - printr-o formulare ce nu admite derogări - răspunderea materială a persoanei care cu rea credinţă a determinat aplicarea măsurii desfacerii contractului de muncă al lui I.M.
În acelaşi sens s-a afirmat că în cazul contestatorului L.D. o asemenea răspundere operează în considerarea calităţii sale de salariat angajat cu contract de muncă, calitate demonstrată prin menţiunile făcute în carnetul sau de muncă, afirmaţie ce a fost susţinută prin anexarea la întâmpinare a unei fotocopii a respectivului carnet.
Recursul în anulare este întemeiat.
În acest sens Curtea are în vedere că soluţionarea cauzei în fond şi apoi în recurs s-a făcut conform procedurii speciale aplicabile în cazul judecării litigiilor de muncă deşi în cauză nu fuseseră administrate probe care să ateste că raporturile juridice stabilite între contestator şi intimată ar fi fost într-adevăr raporturi de muncă supuse acestor reglementări speciale.
De altfel nici după declararea recursului în anulare, în cuprinsul căruia această deficienţă probatorie a fost evocată, reprezentanţii intimatei nu au fost în măsură să răspundă adecvat acestei critici deoarece, prin menţiunile pe care le conţine, copia carnetului de muncă al contestatorului nu clarifică de o maniera tranşantă chestiunea naturii raporturilor juridice existente între cele două părţi la data emiterii actului juridic contestat de către L.D.
Împrejurarea că petiţia prin care prima instanţă a fost sesizată era intitulată „contestaţie" este neconcludentă sub aspectul analizat mai cu seamă dacă se ia în considerare faptul că L.D. nu a indicat ca temei legal al demersului său prevederi cuprinse în Codul muncii, evocând în schimb dispoziţii conţinute în alte acte normative, inclusiv în Legea nr. 31/1990.
Pentru a păşi la soluţionarea cauzei instanţele aveau aşadar îndatorirea de a clarifica mai întâi natura raporturilor juridice litigioase şi respectiv a „contestaţiei", răspunzând astfel cerinţelor art. 84 şi art. 129 alin. (4) C. proc. civ.
Nu în ultimul rând este de observat că, în raport cu prevederile art. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) şi respectiv art. 2 pct. 1 lit. b1) C. proc. civ., o astfel de clarificare prealabilă se impunea inclusiv în vederea corectei determinări a instanţei în a cărei competenţă materială revine soluţionarea litigiului.
În acest context trebuie evidenţiat că, faţă de prevederile exprese ale art. 159 C. proc. civ., nerespectarea normelor de competenţă materială interesează ordinea publică, fiind ,deci, o chestiune care excede principiului disponibilităţii.
Prin urmare, obiecţiunea potrivit căreia recursul în anulare ar încălca acest principiu nu poate fi primită.
Având în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 314 C. proc. civ., Curtea Supremă de Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii în cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii în împrejurări de fapt care au fost pe deplin stabilite şi ţinând seama că în speţă această ultimă condiţie nu este îndeplinită, urmează ca prin admiterea recursului în anulare să se caseze ambele hotărâri, cauza urmând a fi trimisă spre rejudecare.
În aceeaşi ordine de idei Curtea reţine că restul criticilor formulate în susţinerea recursului în anulare precum şi apărările corespunzătoare invocate în combaterea acestuia pot avea sau nu relevanţă în cauză în funcţie de soluţia pe care instanţa de trimitere o va da chestiunii naturii juridice a raporturilor litigioase deduse judecăţii.
Prin urmare ele vor fi avute în vedere şi - daca este cazul - analizate de către aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie şi în consecinţă:
Casează Decizia nr. 1252 din 28 mai 2001 a Tribunalului Suceava, secţia civilă, precum şi sentinţa civilă nr. 1348 din 15 martie 2001 a Judecătoriei Suceava şi trimite cauza pentru o nouă judecată la Tribunalul Suceava, ca instanţă de fond.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 februarie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 574/2002. Civil | CSJ. Decizia nr. 552/2002. Civil → |
|---|
