ICCJ. Decizia nr. 2195/2003. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 2195
Dosar nr. 2035/2003
Şedinţa publică din 16 martie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 403 din 10 mai 2000 a Tribunalului Bucureşti, s-a admis acţiunea formulată de D.F., în contradictoriu cu pârâţii: Consiliul Local Constanţa, municipiul Constanţa prin Primar, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice; s-a admis cererea de intervenţie în interes propriu formulată de D.T.G. şi D.V. în sensul obligării pârâţilor să lase reclamantei şi intervenienţilor deplina proprietate şi posesie cu privire la terenul în suprafaţă de 602,34 mp situat în staţiunea Mamaia, lotul 5, careul 18, judeţul Constanţa, aşa cum rezultă din raportul de expertiză efectuat de C.V. la data de 18 februarie 2000.
Pentru a hotărî astfel instanţa de fond a reţinut că pe terenul în litigiu cumpărat de V.D. la data de 8 octombrie 1936 cu act autentic, cumpărătoarea, în baza unui pact comisoriu cuprins în actul de vânzare-cumpărare, s-a obligat să construiască un imobil în termen de 4 ani de la data autentificării actului (8 octombrie 1996). Că, imobilul nu a putut fi edificat de cumpărătoare în termenul stipulat în actul de vânzare-cumpărare, din culpa acesteia ci din cauză de forţă majoră (războiul şi apoi regimul restrictiv privind edificarea unor construcţii, etc.). În atare situaţie contractul de vânzare-cumpărare menţionat este valabil şi în prezent, iar reclamanta şi intervenienţii au dreptul la restituirea în natură a terenului în litigiu.
Curtea de Apel Constanţa prin Decizia civilă nr. 13 din 4 februarie 2003 a admis apelurile declarate de pârâţii Consiliul Local Constanţa, Municipiul Constanţa prin Primar şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva sentinţei civile nr. 403 din 10 mai 2000 a Tribunalului Constanţa şi pe cale de consecinţă a fost schimbată sentinţa atacată în sensul respingerii acţiunii în revendicare formulată de reclamanta D.F.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că actul de vânzare-cumpărare din 18 octombrie 1936 prin care autoarea reclamantei a dobândit terenul în suprafaţă de 602,34 mp situat în staţiunea Mamaia, Constanţa, este nul, de vreme ce cumpărătoarea imobilului nu a respectat condiţia stipulată prin pactul comisoriu inserat în contract în sensul de a construi casă de locuit sau vilă pe terenul respectiv în termen de 4 ani din momentul autentificării actului. Că, în atare situaţie dreptul de proprietate al autoarei reclamantei cu privire la terenul în litigiu a fost desfiinţat din 1940 şi nu poate fi transmis reclamantei şi intervenienţilor.
Împotriva deciziei civile mai sus menţionată au declarat recurs reclamanta D.F. şi intervenienţii D.G. şi D.V., criticând-o ca fiind netemeinică şi nelegală – invocând prevederile art. 304 pct. 8, 9 şi 10 C. proc. civ., deoarece:
- Instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice.
- Reţinând că titlul de proprietate al autorului reclamanţilor a fost desfiinţat, instanţa de apel a modificat soluţia judecătoriei, fără să pună în discuţie excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor.
- Greşit instanţa de apel a reţinut că titlul de proprietate al autorului reclamanţilor a fost desfiinţat ca efect al pactului comisoriu intervenit prin neîndeplinirea obligaţiei de a construi pe terenul cumpărat, de vreme ce s-a făcut dovada imposibilităţii obiective (război, etc.) de a se putea construi pe terenul respectiv, în termen de 4 ani, din momentul autentificării actului de vânzare-cumpărare.
- Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile legii civile privind rezoluţiunea contractelor. Decizia autorităţii administrative prin care sunt declarate reziliate toate contractele care au prevăzut obligaţia de a construi este nelegală şi nu poate constitui un temei de redobândire a dreptului de proprietate către stat.
- Actul civil nu poate fi desfiinţat printr-un pact comisoriu ci tot printr-un act civil.
Recursul nu este fondat.
Revendicarea este acţiunea reală prin care proprietarul care nu mai are posesiunea bunului său, în temeiul dreptului de proprietate, cere restituirea acestuia de la persoana ce îl deţine fără drept.
Reclamantul trebuie să facă dovada că este titularul dreptului de proprietate, regula „actori incubit probatio" înscrisă în art. 1169 C. civ., se aplică şi în această materie.
Obiectul litigiului îl constituie revendicarea de către reclamanta D.F. şi intervenienţii: D.G., D.V., a terenului în suprafaţă de 602,34 mp situat în staţiunea Mamaia lotul 5 care în prezent este ocupat parţial de aleea din B-dul Mamaia şi spaţiile verzi ale restaurantului S.
Terenul mai sus menţionat a fost cumpărat de V.D., autoarea reclamantei, în baza contractului de vânzare-cumpărare şi a procesului-verbal de punere în posesie din 8 octombrie 1936.
Actul de vânzare-cumpărare din 8 octombrie 1936 a inserat în conţinutul său clauza de rezoluţiune, pactul comisoriu, care atrage nulitatea actului pentru nerespectarea termenului de 4 ani în care cumpărătorul trebuia să edifice o construcţie.
Prin urmare, nerealizarea condiţiei, indiferent de natura fortuită sau natura culpabilă a cumpărătorului conduce potrivit voinţei exprimate a părţilor, la rezilierea deplin drept a contractului de vânzare, fără somaţie, fără judecată şi fără punere în întârziere, potrivit art. 969 C. civ.
Părţile contractului de vânzare-cumpărare din 8 octombrie 1936 nu au făcut distincţie între cauzele culpabile sau fortuite, ci au consimţit doar la nerespectarea sau neexecutarea obligaţiei de a construi, situaţie în care se produce rezilierea deplin drept a contractului.
Prin derogare de la prevederile art. 1021 C. civ., care consacră caracterul juridic al rezoluţiunii, părţile pot înscrie în convenţia lor clauze exprese privind rezoluţiunea contractului pentru nerespectarea sau neexecutarea de obligaţii, denumite pacte comisorii care urmăresc să reducă sau să înlăture rolul instanţelor judecătoreşti în pronunţarea rezoluţiunii contractelor.
Inserarea pactului comisoriu de către părţile contractului de vânzare-cumpărare din 8 octombrie 1936 în sensul construirii de către cumpărător pe terenul în suprafaţă de 602,34 mp în termen de 4 ani din momentul autentificării actului de vânzare, are ca efect desfiinţarea necondiţionată a actului, de îndată ce a expirat termenul de executare fără ca obligaţia să fi fost adusă la îndeplinire.
Deci, contractul de vânzare-cumpărare din 8 octombrie 1936 este nul de drept pentru nerespectarea pactului comisoriu inserat în contract şi nu urmarea unor măsuri luate de organele administrative, respectiv Primăria Constanţa.
Prin urmare, dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu a fost desfiinţat din anul 1947, a se vedea adresa nr. 1994 din 12 iulie 1947 de prelungire a termenului de construire de 4 ani prevăzut în contractul din 8 octombrie 1936, dosar fond, şi pe cale de consecinţă reclamanta şi intervenienţii nu au făcut dovada calităţii lor de proprietari cu privire la terenul în litigiu. Autoarea reclamantei fiind un neproprietar deoarece dreptul său asupra terenului menţionat s-a desfiinţat cu efect retroactiv prin operarea condiţiei rezoluţiunii (pact comisoriu) prevăzută în actul de vânzare.
Cum reclamanta şi intervenienţii nu au făcut dovada calităţii lor de proprietari cu privire la terenul în litigiu, instanţa de apel în mod judicios a schimbat în tot sentinţa instanţei de fond, în urma soluţionării apelului, în sensul respingerii acţiunii în revendicare formulată de reclamantă şi intervenienţii, ca neîntemeiată. În atare situaţie, nu se poate pune problema lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi intervenienţilor ci doar a nedovedirii de către reclamantă şi intervenienţi a faptului că ei nu sunt proprietarii terenului revendicat pentru considerentele arătate.
Instanţa de apel a rezolvat în mod judicios şi problema referitoare la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, în sensul că în conformitate cu prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, terenul în litigiu este proprietatea Municipiului Constanţa. De altfel, contractul de vânzare-cumpărare din 8 octombrie 1936 ce a avut ca obiect terenul în litigiu s-a încheiat între Municipiul Constanţa şi autorii reclamantei.
Actul de vânzare-cumpărare fiind nul de drept ca urmare a nerespectării pactului comisoriu, s-a ajuns la restabilirea situaţiei anterioare în sensul că terenul în litigiu a redevenit proprietatea Municipiului Constanţa.
Prin urmare, instanţa de apel a statuat că Ministerul Finanţelor Publice nu are calitate procesuală pasivă în cauză.
Pentru toate aceste considerente Înalta Curte reţine că motivele de recurs invocate nu se circumscriu temeiurilor prevăzute de art. 304 pct. 8, 9 şi 10 C. proc. civ. şi în consecinţă se va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantă şi intervenienţi împotriva deciziei civile nr. 13 din 4 februarie 2003 a Curţii de Apel Constanţa.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta D.F. şi intervenienţii D.G., D.V. împotriva deciziei 13/C din 4 februarie 2003 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 martie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 220/2003. Civil. Contestaţie în anulare | ICCJ. Decizia nr. 2196/2003. Civil. Punere sub interdictie.... → |
|---|
