ICCJ. Decizia nr. 2196/2003. Civil. Punere sub interdictie. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 2196
Dosar nr. 2036/2003
Şedinţa publică din 16 martie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 14 februarie 2002 sub nr.2861 pe rolul Tribunalului Sibiu, reclamanţii D.A. şi D.D. au solicitat punerea sub interdicţie a lui C.P.
În motivarea cererii reclamanţii arată că prin contractul de întreţinere, autentificat sub nr. 9408 din 15 iulie 1993, încheiat cu C.P. şi-au asumat obligaţia să o îngrijească şi s-o întreţină cu toate cele necesare traiului pe aceasta; obligaţie pe care şi-au îndeplinit-o şi o îndeplinesc cu bună credinţă.
Se mai arată de către reclamanţi că intimata se află într-o stare avansată de boală din cauza vârstei şi a maladiilor de care suferă şi nu mai are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale şi a-şi administra bunurile.
Tribunalul Sibiu „prin sentinţa civilă nr. 290 din 4 iunie 2002 a respins cererea reţinând că reclamanţii nu fac parte dintre persoanele prevăzute de art. 115 C. fam. şi, ca atare, ei nu pot solicita în condiţiile art. 143 C. fam., punerea sub interdicţie.
În acest sens instanţa a reţinut că în prezent se află pe rol un proces între părţi pentru rezilierea contractului de întreţinere încheiat între ele şi, în aceste condiţii, prin cererea de punere sub interdicţie reclamanţii ar paraliza practic acţiunea de reziliere a contractului de întreţinere, ceea ce ar fi contrar prevederilor art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954.
Apelul declarat de către reclamantă împotriva acestei hotărâri a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 111 din 20 decembrie 2002 de către Curtea de Apel Alba Iulia.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa de apel a reţinut că din probele administrate nu s-a făcut dovada îndeplinirii prevederilor art. 142 şi art. 152 C. fam. pentru ca acţiunea să fie admisă.
S-a reţinut, de asemenea, că în mod corect instanţa de fond a apreciat că reclamanţii nu pot fi asimilaţi cu persoanele care pot solicita punerea sub interdicţie.
În ceea ce priveşte expertiza medico-legală efectuată în cauză, instanţa a reţinut că diagnosticul de „demenţă vasculară" este în legătură cu o stare fiziologică a persoanei şi nu priveşte starea sa psihică.
Împotriva acestei decizii a instanţei de apel au declarat recurs reclamanţii invocând prevederile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului se susţine că instanţa de apel a reţinut greşit că nu au calitatea să ceară punerea sub interdicţie, când prevederile legale arată că „oricine are interes" poate să facă această cerere.
Se susţine, de asemenea, că din probele administrate, care însă au fost interpretate greşit de către instanţa de apel, rezultă că C.P. nu poate să-şi administreze singură bunurile şi să-şi îngrijească de interesele sale, datorită lipsei de discernământ.
În acest sens recurenţii arată că au dovedit că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 142 C. fam. pentru ca intimata să fie pusă sub interdicţie.
Recursul este nefondat.
Este de reţinut în primul rând că în conformitate cu prevederile art. 142 C. fam. va fi pus sub interdicţie „cel care nu are discernământ pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienaţiei mintale ori, debilităţii mintale".
Din dispoziţiile acestui text de lege rezultă că situaţiile de punere sub interdicţie sunt limitativ prevăzut, ele sunt: alienaţia mintală ori debilitatea mintală, care provoacă lipsa de discernământ.
În consecinţă, orice alte deficienţe fizice, care nu antrenează lipsa discernământului, nu pot constitui cauze de punere sub interdicţie, deci nu se pot extinde, prin analogie, cauzele limitativ arătate de textul mai înainte menţionat, la alte situaţii sau deficienţe fizice.
Acele alte situaţii pot justifica eventual luarea unor măsuri în vederea ocrotirii persoanei respective, însă pe calea curatelei.
Instanţa de apel a reţinut corect că diagnosticul stabilit de către expertiza medico-legală intimatei, respectiv „demenţă vasculară" ceea ce presupune o deteriorare a vaselor de sânge, nu este echivalent, cu diagnosticul de „demenţă senilă care ar presupune o afectare psihică a personalităţii".
Declaraţiile martorilor de altfel sunt în acelaşi sens, întrucât nevoia de ajutor o are orice persoană la o vârstă mai înaintată; aceasta nu poate fi echivalată cu lipsa discernământului determinat de cauzele prevăzute de art.142 C. fam.
Instanţele de fond şi apel au reţinut corect că scopul punerii sub interdicţie dorit de legiuitor este acela de a ocroti interesele unei persoane lipsite de discernământ (ceea ce în cazul în speţă nu este dovedit) şi, în plus, cei care solicită acest lucru sunt în litigiu cu intimata, iar prezenta cerere ar conduce la paralizarea acţiunii de reziliere a contractului de întreţinere.
Această poziţie a reclamanţilor, astfel cum legal şi temeinic au reţinut instanţele ar fi în contradicţie cu prevederile art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954 şi ar încălca principiul „cine-şi exercită dreptul său nu vatămă pe altcineva".
Distinct de cele mai înainte arătate urmează a constata că temeiurile de drept doar enunţate (art. 304 pct. 7 şi 8) şi nedezvoltate în motivarea recursului, sunt nefondate, întrucât hotărârea cuprinde motivele pe care se sprijină, care sunt temeinice şi legale, actul juridic dedus judecăţii fiind corect interpretat.
În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pentru considerentele mai înainte arătate cu ocazia analizării aspectelor privind corecta aplicare a legii (respectiv ale art. 142 C. fam.) urmează a constata că şi acesta este nefondat.
În consecinţă urmează a respinge recursul ca nefondat.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., urmează a obliga pe recurenţi la plata cheltuielilor de judecată (onorariu avocat) din recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii D.A. şi D.D. împotriva deciziei civile nr. 111 A din 20 decembrie 2002 a Curţii de Apel Alba Iulia.
Obligă recurenţii la plata sumei de 7.900.000 lei cheltuieli de judecată către C.P.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 martie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2195/2003. Civil. Revendicare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2194/2003. Civil. Revendicare. Recurs → |
|---|
