ICCJ. Decizia nr. 249/2003. Civil. Revendicare - Decret nr.111/1951, contravaloare despagubiri. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 249.
Dosar nr. 2210/2003
Şedinţa publică din 26 martie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 15 mai 2000 reclamanta M.A. a chemat în judecată Municipiul Bucureşti prin Primar General, solicitând lăsarea în deplină proprietate şi posesie a terenurilor situate în Bucureşti, în suprafaţă de 2458 mp şi în suprafaţă de 576 mp, trecute în patrimoniul statului fără titlu în anul 1945.
Acţiunea a fost precizată, solicitându-se despăgubiri, reprezentând valoarea de circulaţie a terenului ocupat şi a construcţiilor demolate.
Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 1112 din 11 octombrie 2001, a admis excepţia prescrierii dreptului la acţiune pentru cererea având ca obiect obligarea la plata contravalorii construcţiilor demolate de pe terenul de la nr. 171 – 173 şi a respins ca neîntemeiate cererile privind revendicarea celor două imobile şi plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea terenurilor.
S-a reţinut că imobilul din str. S. a fost preluat de stat cu titlu, în baza Decretului nr. 111/1951 prin Decizia Administraţiei Financiare, ca teren viran, iar terenul de la nr. 155, de pe care construcţiile au fost demolate în 1948, urmare bombardamentelor, este ocupat pe o suprafaţă de 2695 mp de blocuri de locuinţe, diferenţa de 785 mp ca teren liber, fiind afectată folosinţei locatarilor.
Pentru despăgubiri, a reţinut tribunalul, reclamantul se poate îndrepta pe calea Legii nr. 10/2001 iar în ce priveşte despăgubirile pentru construcţiile demolate, a intervenit prescripţia prevăzută de art. 3 din Decizia nr. 167/1958.
Prin Decizia civilă nr. 50 din 3 februarie 2003, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III – a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 1112 din 11 octombrie 2001 a Tribunalului Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Construcţiile aflate pe terenul de la nr. 155 (fost 171 – 173) au fost demolate în baza deciziilor nr. 42/1948 şi 134/1948, cu acordul moştenitorilor fostului proprietar, soluţia primei instanţe privind prescripţia dreptului la acţiune pentru despăgubirile solicitate, fiind corectă, raportat la dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
În ce priveşte revendicarea terenului, pe această suprafaţă s-a construit un ansamblu de locuinţe, întregul teren fiind ocupat sau afectat în acest sens, situaţie în care, deşi acţiunea a fost formulată anterior Legii nr. 10/2001, aplicabilă este această lege şi nu dreptul comun, dat fiind caracterul său de lege specială cu norme de procedură referitoare la imobilele preluate abuziv.
Referitor la imobilul în suprafaţă de 576 mp de la nr. 58, acesta a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951, reclamanta nefăcând nici o dovadă că neplata impozitelor s-a datorat unor motive independente de voinţa proprietarului, iar, pe de altă parte, pe teren se află o construcţie locuită de 4 familii, construcţie edificată înainte de anul 1989, proprietate particulară.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, invocând motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţinând că hotărârea atacată este lipsită de temei legal, dată cu aplicarea greşită a legii, întrucât acţiunea a fost formulată anterior Legii nr. 10/2001, ca acţiune în revendicare, pe calea dreptului comun, situaţie în care trebuia să i se restituie în natură terenurile sau dacă aceasta nu este posibil, să i se acorde despăgubiri, în temeiul art. 480 şi art. 481 C. civ., a Legii nr. 213/1998.
Instanţa a făcut o greşită aplicare a Legii nr. 10/2001, încălcând prevederile art. 47 alin. (1) din aceasta, text în virtutea căruia era la latitudinea reclamantei să aleagă sau nu calea Legii nr. 10/2001.
Recursul este întemeiat, potrivit celor ce urmează.
În adevăr, acţiunea de faţă este promovată anterior Legii nr. 10/2001, pe calea dreptului comun, ca acţiune în revendicare, fiind întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 480 şi art. 481 C. civ. şi ale Legii nr. 213/1998.
Contrar, în mod explicit, instanţa de apel a soluţionat cauza în considerarea prevederilor Legii nr. 10/2001 reţinând, esenţial, că rezolvarea cererilor formulate nu poate avea loc pe calea dreptului comun, câtă vreme au intervenit norme speciale de procedură privind imobilele abuziv preluate de stat în perioada 1945 – 1949, aplicabilă fiind deci Legea nr. 10/2001.
Or, în materia de faţă, suntem în ipoteza în care, prin voinţa legiuitorului supravieţuieşte legea veche, prin limitarea vremelnică a abrogării ei, cu titlu tranzitoriu, privitor la situaţiile juridice pendinte la data când legea nouă a intrat în vigoare şi, mai ales, asupra efectelor viitoare ale situaţiilor juridice trecute.
În acest context, art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevede, în adevăr, că persoana îndreptăţită se poate prevala de acţiunea legii vechi (a dreptului comun civil), în ipoteza acţiunilor aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a acestei legi. Dacă continuarea judecării acestor acţiuni este cerută, judecătorul, respectând voinţa legiuitorului şi principiul disponibilităţii, este obligat să judece litigiul prin aplicarea dreptului comun al revendicării, fondat pe dispoziţiile art. 480 şi urm. C. civ.
Cum, de necontestat, în speţă ne aflăm tocmai într-o asemenea ipoteză, pricina fiind în curs de judecată în sensul art. 47 alin. (1) (citat supra) cu privire la care reclamanţii , ca persoane îndreptăţite, nu au înţeles să uzeze, instanţa de apel era datoare să respecte principiul disponibilităţii şi să continue judecata în baza temeiurilor de drept invocate prin cererea de chemare în judecată, adică în regimul dreptului comun.
Aşa fiind şi pentru o judecată unitară a întregii cauze, se impune admiterea recursurilor şi casarea, în baza art. 314 C. proc. civ., a deciziei recurate, cu trimiterea cauzei la instanţa de apel, spre o nouă judecată conform celor arătate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta M.A. împotriva deciziei civile nr. 50 A din 3 februarie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III – a civilă pe care o casează şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 martie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 249/2003. Civil. Lg. 54/1991. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2457/2003. Civil. STABILIRE CAUTIUNE. Recurs → |
|---|
