ICCJ. Decizia nr. 3107/2003. Civil. Litigiu de munca. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 3107
Dosar nr. 2955/2003
Şedinţa publică din 28 aprilie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bihor sub nr. 7565 din 30 octombrie 2001, C.M. a cerut în contradictoriu cu Ministerul Justiţiei şi Curtea de Apel Oradea să se dispună anularea deciziei nr. 106 din 28 septembrie 2001 emisă de preşedintele instanţei menţionate, prin care i s-a imputat suma de 3.696.917 lei cu titlu de indemnizaţii pentru asigurări sociale încasate necuvenit în perioada 1 noiembrie 2000-31 decembrie 2000.
Din cuprinsul deciziei atacate rezultă că din eroare, la calcularea şi plata indemnizaţiilor băneşti acordate contestatoarei, grefier la Judecătoria Oradea, pe durata concediului pentru creşterea copilului până la vârsta de 2 ani, nu s-au avut în vedere salariul şi sporurile de care aceasta a beneficiat în luna acordării concediului, în baza de calcul fiind incluse contrar legii majorările de salarii ulterioare acordate personalului din instanţele judecătoreşti.
Contestatoarea a susţinut însă că imputarea sumelor încasate, în temeiul dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 120/1997 şi a prevederilor Legii nr. 19/2000 ar fi greşită întrucât în sistemul de salarizare aplicabil personalului din cadrul autorităţii judecătoreşti aceste reglementări nu ar fi aplicabile.
Tribunalul Bihor, prin sentinţa civilă nr. 161 C din 26 martie 2002 a admis contestaţia şi a dispus anularea deciziei de imputare ca nelegală, soluţia fiind confirmată de Curtea de Apel Oradea prin Decizia nr. 754 R din 5 iunie 2002 ca urmare a respingerii recursului declarat în cauză de Ministerul Justiţiei.
Instanţele au statuat că în litigiu sunt aplicabile dispoziţiile art. 21 alin. (7) din H.C.M. 880/1965, care, derogând de la regula înscrisă în alin. (1) conform căreia pentru acordarea ajutoarelor reglementate în Hotărâre, se ia în considerare salariul tarifar de încadrare al angajatului din luna în care s-a produs incapacitatea temporară de muncă, au prevăzut că în cazul majorărilor de salariu angajaţii aflaţi în incapacitate temporară de muncă beneficiază de ajutoare recalculate pe baza salariilor majorate în unităţile din care fac parte.
Invocând încălcarea esenţială a legii cu consecinţa soluţionării greşite a fondului cauzei, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat în temeiul dispoziţiilor art. 330 pct. 2 C. proc. civ. recursul în anulare de faţă.
S-a susţinut în esenţă prin evocarea reglementărilor legale succesive privind regimul ajutoarelor sociale, respectiv H.C.M. 880/1965, Decretul-lege 31/1990, Legea 120/1997 şi Legea 19/2000, că instanţele au interpretat şi au aplicat greşit legea şi au nesocotit dispoziţiile art. 21 alin. (1) din H.C.M. 880/1965 şi ale art. 7 din Legea 120/1997.
Recursul în anulare este fondat.
Potrivit dovezilor administrate în cauză sumele imputate salariatei ca fiind încasate necuvenit în perioada 1 noiembrie 2000-31 decembrie 2000 reprezintă diferenţa dintre indemnizaţia acordată în timpul concediului plătit pentru îngrijirea copilului până la vârsta de 2 ani prin luarea în calcul a veniturilor salariale şi a majorărilor de salarii survenită în timpul concediului şi indemnizaţia calculată în raport de veniturile salariatei din momentul în care i s-a acordat concediul, adică cel al întreruperii efective a activităţii.
La data acordării concediului în discuţie şi a naşterii dreptului la indemnizaţie, aceasta fiind 1 noiembrie 2000, erau în vigoare dispoziţiile Legii 120/1997 privind exclusiv concediul plătit pentru îngrijirea copiilor în vârstă de până la doi ani şi cum rezultă din prevederile sale cuprinse în art. 9 şi reglementările necontrare din alte acte normative, dintre acestea impunându-se cu precădere H.C.M. 880/1965 privind acordarea de ajutoare materiale în cadrul asigurărilor sociale de stat, care a constituit dreptul comun în domeniu, până la abrogarea expresă dispusă prin art. 198 din Legea 19/2000.
În conformitate cu dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea 120/1997 femeile asigurate în cadrul sistemului de asigurări sociale de stat, beneficiază pe durata concediului pentru îngrijirea copilului de o indemnizaţie reprezentând 85 % din salariul de bază şi celelalte venituri salariale pe baza cărora se stabileşte contribuţia de asigurări sociale, respectiv venitul asigurat.
Din text rezultă aşadar explicit, că la calcularea indemnizaţiei în cuantumul prevăzut de lege se impuneau a fi avute în vedere salariul de bază şi celelalte venituri salariale care compuneau venitul asigurat al contestatoarei la 1 noiembrie 2000, data începerii concediului plătit pentru îngrijirea copilului şi implicit, că în baza de calcul nu puteau fi incluse sumele rezultate din modificări salariale ulterioare, indiferent dacă acestea au fost generate de introducerea altor criterii de salarizare pentru personalul autorităţii judecătoreşti, ca în cazul OG 83/2000 sau de majorarea generală a salariilor pentru bugetari.
Această interpretare se impune de altfel şi din dispoziţiile de principiu cuprinse în art. 21 alin. (1) din Hotărârea 880/1965 privind acordarea de ajutoare materiale în cadrul asigurărilor sociale de stat, potrivit cărora la calcularea lor se ia în considerare salariul tarifar de încadrare al angajatului din luna în care s-a produs incapacitatea, din chiar cuprinsul Legii 120/1997 care în acelaşi sens condiţionează modalitatea de calcul de această dată pentru femeile asigurate din sistemul agricol (la care nu se referea şi actul normativ cadru) de venitul asigurat din ultimele 6 luni anterioare cât şi din precizările comune în materie adoptate de Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale şi de Ministerul Economiei şi Finanţelor nr. 947 şi 181679/1992 publicate în M. Of. nr. 139/1992 în conformitate cu care baza de calcul este aceea din luna în care s-a acordat concediul.
Aşa fiind, recursul în anulare se va admite cu consecinţa casării hotărârilor pronunţate în cauză şi a respingerii cererii introduse de contestatoare, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei civile nr. 754/R din 5 iunie 2002 a Curţii de Apel Oradea şi a sentinţei nr. 161/C din 26 martie 2002 a Tribunalului Bihor, secţia civilă.
Casează hotărârile recurate şi respinge ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta C.M.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 aprilie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3137/2003. Civil. Revendicare constatare nulita... | ICCJ. Decizia nr. 3105/2003. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
