ICCJ. Decizia nr. 337/2003. Civil. LITIGIU DE MUNCA. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 337.
Dosar nr. 6279/2003
Şedinţa publică din 6 mai 2004
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului rezultă următoarele :
D.F.L. a contestat dispoziţia nr. 3 din 15 ianuarie 2003 emisă de S.C. Q. SRL, solicitând anularea ca nelegală şi netemeinică a acesteia, reintegrarea în funcţia avută anterior, aceea de muncitor necalificat şi obligarea societăţii intimate la plata drepturilor salariale, pe intervalul de la desfacerea contractului de muncă şi până la efectiva reîncadrare pe postul ocupat anterior.
În motivarea contestaţiei, D.F.L. arată că societatea intimată i-a desfăcut unilateral contractul de muncă înregistrat sub nr. 174576 din 6 decembrie 2002 la Inspectoratul Teritorial de Muncă Maramureş, fondându-şi în drept această măsură pe dispoziţiile art.129 C. muncii, iar în adresa de comunicare a dispoziţiei de desfacerea contractului de muncă, primită la 11 martie 2003, societatea intimată îi face cunoscut contestatoarei că la solicitarea acesteia se obligă a-i asigura un loc de muncă.
D.F.L. arată că legalitatea dispoziţiei de desfacerea contractului de muncă este afectată, deoarece îi lipsesc împrejurările de fapt care motivează desfacerea unilaterală a contractului de muncă, precum şi menţiunile privitoare la termenele şi organele la care măsura luată poate fi atacată.
Mai mult, măsura desfacerii contractului de muncă al contestatoarei este nelegală deoarece aceasta fiind însărcinată îi sunt incidente dispoziţiunile art. 146 C. muncii, precum şi dispoziţiunile art. 133 C. muncii, în temeiul cărora societatea era obligată să-i ofere în prealabil desfacerii contractului de muncă un alt loc de muncă.
Un ultim aspect de nelegalitate al dispoziţiei, învederat de contestatoare este acela că societatea intimată nu şi-a încetat activitatea prin dizolvare şi prin urmare măsura luată de aceasta este abuzivă, de natură a-i crea contestatoarei prejudicii materiale şi morale.
Prin sentinţa civilă nr. 735 din 14 septembrie 2003, Tribunalul Maramureş, secţia civilă, a respins acţiunea formulată de contestatoarea D.L., pe care a obligat-o la 5.000.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a reţinut că desfacerea contractului de muncă al contestatoarei a intervenit la solicitarea acesteia, începând cu data de 1 februarie 2003, deşi semnătura de pe cerere a fost contestată de aceasta. Expertiza grafică efectuată în cauză a confirmat veridicitatea semnăturii de pe cerere ca aparţinându-i contestatoarei, fundamentând concluzia instanţei aceea de încetare a raporturilor de muncă în temeiul art. 129 C. muncii.
Instanţa de fond a concluzionat că, dat fiind temeiul juridic al desfacerii contractului de muncă, unitatea nu avea obligaţia de a-i oferi un alt loc de muncă, iar faptul că contestatoarea este însărcinată, nu constituie un impediment la desfacerea contractului de muncă prin acordul părţilor.
În speţă, arată instanţa de fond nu poate fi vorba de o desfacere unilaterală a contractului de muncă de vreme ce în afară de cererea angajatei, comunicată de angajator la Inspectoratul teritorial de muncă, pentru efectuarea cuvenitelor menţiuni în carnetul de muncă, nu există o dispoziţie în acest sens, dovada fiind şi faptul că, contestatoarea nici nu precizează în ce sens s-a dispus desfacerea unilaterală a contractului de muncă.
În motivarea recursului, admis în principiu, în şedinţa din camera de consiliu de la 26 februarie 2004, D.F.L. critică sentinţa nr. 735 din 19 septembrie 2003 a Tribunalului Maramureş, solicitând casarea acesteia cu trimiterea spre rejudecare în vederea completării probaţiunii şi pronunţarea unei soluţii legale şi temeinice.
Printr-un prim aspect, recurenta contestă împrejurarea potrivit căreia ar fi solicitat încetarea raporturilor de muncă, precizând că în mod nejustificat instanţa a revenit la 19 septembrie 2003 asupra probelor încuviinţate în şedinţa publică din 6 iunie 2003, cu care dorea să dovedească o stare de fapt contrarie celei susţinută de societatea intimată, respectiv prestarea în concret a activităţii în societate până la data de 10 martie 2003, când a fost trimisă acasă şi când toţi salariaţii au fost puşi să semneze acte fictive, precum acela din speţă.
Fictivitatea cererii contestatoarei, de încetare a raporturilor de muncă decurge şi din necorelarea în timp între comunicarea adresei din 15 ianuarie 2003 cu data de 3 februarie 2003, când se pretinde existenţa unei manifestări de voinţă pe linia încetării contractului de muncă.
De asemenea, instanţa nu a făcut o interpretare corectă a probelor, raportat la situaţia contestatoarei, care a lucrat în continuare încă o lună şi jumătate în unitate şi interesul acesteia de a-şi menţine raporturile de muncă, de vreme ce la scurt timp urma să intre în concediu prenatal.
Recursul este nefondat.
Contestatoarea a fost angajata societăţii în temeiul contractului de muncă înregistrat sub nr. 174576 din 6 decembrie 2002 şi a lucrat ca muncitor necalificat.
La data de 3 februarie 2003 contestatoarea a cerut încetarea raporturilor de muncă, cerere ce a fost comunicată Inspectoratului Teritorial de Muncă al Judeţului Maramureş.
Cu adresa nr. 3 din 15 februarie 2003, societatea intimată i-a comunicat contestatoarei acordul cu încetarea raporturilor de muncă în temeiul art. 129 C. muncii în vigoare la acea dată., informând-o totodată că începând cu 1 februarie 2003 societatea şi-a încetat activitatea.
Susţinerea contestatoarei, potrivit căreia societatea i-a desfăcut unilateral contractul de muncă, urmare a încetării activităţii, fără a emite decizie de desfacerea contractului de muncă este nefondată.
În primul rând, încetarea raporturilor de muncă prin acordul părţilor, este prioritară aceleia a desfacerii unilaterale a contractului de muncă, chiar fără culpa salariatului, iar în al doilea rând pentru desfacerea contractului de muncă prin acordul părţilor, nu se emite decizie în acest sens.
Prin adresa nr. 3 din 15 februarie 2003 societatea nu numai că a dat o rezolvare favorabilă cererii contestatoarei, exprimându-şi acordul pentru încetarea raporturilor de muncă, dar a evidenţiat şi temeiul juridic al acestei încetări, dispoziţiunile art. 129 din vechiul Cod al muncii, pentru ca astfel acest act să stea la baza menţiunilor din cartea de muncă a salariatei.
Deşi semnătura de pe cererea din 3 februarie 2003 a fost contestată de D.L., expertiza grafică efectuată în cauză la cererea societăţii intimate a confirmat veridicitatea acesteia.
În motivarea recursului, contestatoarea susţine că instanţa a lipsit-o de posibilitatea de a se apăra, deoarece după încuviinţarea probei cu martori, în şedinţa din 20 iunie 2003 i s-a refuzat administrarea acestei probe.
Critica este neîntemeiată.
Este adevărat că în şedinţa din 20 iunie 2003, contestatoarea recurentă prin avocatul său a solicitat proba cu martori pentru a dovedi că a prestat efectiv munca la societatea intimată până la data de 10 martie 2003, când i s-a desfăcut unilateral contractul de muncă, dar instanţa nu a încuviinţat această probă nici la termenul la care a fost solicitată şi nici la 19 septembrie 2003, când cererea a fost reiterată, deoarece viza stabilirea unei situaţii de fapt cu care instanţa nu fusese sesizată prin contestaţie. Aşa fiind, nu se poate pune problema încălcării dreptului la apărare al contestatoarei, deoarece el trebuie examinat în strânsă legătură cu conţinutul şi finalitatea acţiunii cu care instanţa a fost sesizată.
Oricum, prorogarea raporturilor de muncă după cererea contestatoarei, a cărei semnătură a fost confirmată prin expertiza grafică, putea interveni numai în cazul retractării exprese sau tacite a cererii din 3 februarie 2003 şi înainte de acordul manifest al societăţii intimate, ceea ce nu s-a pretins nici un moment. În lipsa unei retractări, în condiţiile mai sus expuse, munca putea fi prestată de contestatoare numai în temeiul unui nou contract de muncă, care nu putea fi probat decât prin înscrisuri şi nu cu martori, astfel că în mod corect tribunalul a respins ca neconcludentă proba testimonială.
Fiind vorba de încetarea raporturilor de muncă prin acordul părţilor, conform art. 129 C. muncii, în vigoare la acea dată, în sarcina angajatorului nu exista nici obligaţia de a oferi contestatoarei un alt loc de muncă, astfel că oferta făcută prin adresa nr. 3/2003 are doar un caracter umanitar, în considerarea situaţiei contestatoarei de femeie însărcinată.
Împrejurarea potrivit căreia la data încetării raporturilor de muncă contestatoarea era însărcinată, nu constituie un impediment la desfacerea contractului de muncă prin acordul părţilor, dispoziţiunile art. 146 C. muncii fiind incidente doar în situaţia desfacerii contractului de muncă din iniţiativa angajatorulu.
Inadvertenţele temporare evidenţiate de recurentă în motivarea recursului nu sunt de natură a evidenţia fictivitatea încetării raporturilor de muncă prin convenţia părţilor.
Este cert că, cererea de demisie a fost formulată de contestatoare la 3 februarie 2003 solicitând încetarea raporturilor de muncă începând cu data de 1 februarie 2003 şi tot în aceeaşi zi de 3 februarie, după ce societatea intimată şi-a dat acordul la încetarea raporturilor de muncă, a făcut cuvenita informare Inspectoratului Teritorial de Muncă al Judeţului Maramureş.
Este adevărat că adresa de încunoştiinţare a contestatoarei poartă data de 15 ianuarie 2003, deci anterioară datei formulării cererii de demise dar aceasta trebuie interpretată ca o simplă eroare de dactilografiere, deoarece ştampilele poştale de pe plicul în care s-a aflat adresa societăţii de încunoştiinţare a contestatoarei de încetare a raporturilor de muncă poartă data de 7 martie 2003, deci ulterioară aceleia imprimată pe adresă.
Existenţa acestei inadvertenţe nu trebuie speculată, ci trebuie să i se confere adevărata semnificaţie.
Toate aceste argumente conduc la concluzia că sentinţa tribunalului este temeinică şi legală, iar criticile ce o vizează sunt neîntemeiate, motiv pentru care recursul contestatoarei urmează a fi respins în temeiul art. 312 C. proc. civ.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., recurenta urmează a fi obligată la 1.000.000 lei cheltuieli de judecată în recurs, solicitate şi dovedite de societatea intima
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta D.F.L. împotriva sentinţei civile nr. 735 din 19 septembrie 2003 a Tribunalului Maramureş, secţia civilă, ca nefondat.
Obligă pe recurentă la plata sumei de 1.000.000 lei cheltuieli de judecată către intimata pârâtă S.C. Q. SRL.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 mai 2004.
| ← CSJ. Decizia nr. 2359/2003. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3369/2003. Civil. DREPTURI BANESTI. Recurs → |
|---|
