ICCJ. Decizia nr. 3651/2003. Civil. Daune. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 3651
Dosar nr. 3493/2003
Şedinţa publică din 18 mai 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 6 iunie 2001 pe rolul Tribunalului Suceava reclamantul N.I.S. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor pentru obligarea acestuia la plata sumei de 6 milioane dolari SUA sau la echivalentul în lei la data plăţii.
Pretenţiile au fost motivate de condamnarea pe nedrept prin sentinţa penală 221 din 9 iunie 1958 a Tribunalului Militar Craiova sentinţă ulterior desfiinţată prin Decizia 156 din 18 noiembrie 1964 a Colegiului Militar al Tribunalului Suprem al RSR, decizie prin care s-a admis recursul în supraveghere şi reclamantul achitat.
Tribunalul Suceava prin sentinţa civilă 369 din 27 noiembrie 2001 a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Suceava.
Curtea de Apel Suceava prin sentinţa civilă 17 din19 iunie 2002 a declinat la rândul ei competenţa înapoi la Tribunalul Suceava.
Conflictul negativ de competenţă s-a soluţionat de Curtea Supremă de Justiţie care, prin Decizia civilă nr. 2931 din 11 septembrie 2002, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava.
Această din urmă instanţă prin sentinţa civilă 813 din 12 decembrie 2002 a respins ca tardivă acţiunea. S-a reţinut că deşi petiţionarul şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 998 şi art. 999 C. civ., în realitate sunt aplicabile cauzei dispoziţiile prev. de art. 504 C. proc. pen.
În raport de termenul de un an pus la dispoziţie de legiuitor pentru formularea acestor pretenţii, s-a constatat că acţiunea trebuie raportată la momentul când petiţionarul a luat cunoştinţă de hotărârea de achitare, aceasta fiind 16 decembrie 1964, dată de la care curge termenul de prescripţie şi faţă de care acţiunea s-a constatat că este prescrisă.
Curtea de Apel Suceava prin sentinţa civilă 29 din 22 septembrie 2003, a respins ca nefondat apelul. Pentru a motiva această soluţie, Curtea a reţinut că prin sentinţa penală 221 din 9 iunie 1958 petiţionarul a fost condamnat la 4 ani închisoare corecţională pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale iar prin Decizia 156 din 18 noiembrie 1964 a Colegiului Militar al Tribunalului Suprem al RPR a fost achitat.
S-a constatat că dreptul la despăgubiri deduse din condamnarea nelegală s-a născut la 18 noiembrie 1964, şi cum din 1968 s-a adoptat Codul de procedură penală care prevede că o asemenea acţiune se formulează în termen de 1 an, acţiunea intentată la 6 iunie 2001 a fost depusă cu mult peste termenul prevăzut de lege. Apelul a fost respins ca nefondat reţinându-se că nu există dispoziţii legale în sensul motivului invocat, faptul că asemenea acţiuni sunt asimilate crimelor împotriva umanităţii şi ca urmare şi ele, imprescriptibile ca şi infracţiunile de acest tip.
Împotriva acestei decizii petentul a declarat recurs în termen legal reluând critica din apel în sensul că faptele abuzive, condamnările ilegale, sunt imprescriptibile.
Petentul a considerat normele de procedură penală expresia unor vremuri apuse şi de aceea a invocat normele europene potrivit cărora o condamnare pe nedrept nu poate fi considerată prescrisă.
Recursul este nefondat şi se va respinge pentru următoarele considerente.
Instanţele au făcut o corectă încadrare în drept a acţiunii în pretenţii formulată de reclamant prin petitul înregistrat la instanţă la 6 iunie 2001.
Repararea pagubei în cazul condamnării pe nedrept, situaţie în care se află petentul, este reglementată expres de Codul de procedură penală în capitolul VI (art. 504 – 507).
Pornirea unei asemenea acţiuni se face în termenii şi condiţiile arătate de art. 505 C. proc. pen., adică într-un an de la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare.
Aceasta este regula înscrisă în procedura de despăgubire, regulă de la care nu există, în normele în vigoare, excepţii. Caracterul imprescriptibil al crimelor împotriva umanităţii se referă la răspunderea penală pentru făptuitorii unor asemenea infracţiuni.
Legea nu distinge în privinţa caracterului reparator al acţiunii pentru reparare, după natura infracţiunii care a determinat cererea de despăgubiri.
Pe cale de consecinţă în mod corect instanţele au pronunţat soluţii de respingere a acţiunii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Repinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul N.S. împotriva deciziei civile nr. 29 din 22 aprilie 2003 a Curţii de Apel Suceava.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 mai 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 365/2003. Civil. Reducere pensie întretinere.... | ICCJ. Decizia nr. 365/2003. Civil. Punere sub interdictie. Recurs → |
|---|
