ICCJ. Decizia nr. 4122/2003. Civil. Litigiu de munca. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 4122
Dosar nr. 5446/2003
Şedinţa publică din 1 iunie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 19 decembrie 2000 pe rolul Judecătoriei Iaşi, reclamanta M.F. a chemat în judecată Tribunalul Iaşi şi Ministerul Justiţiei pentru obligarea acestora la plata sumei de 8.500.000 lei, reţinută nelegal ca impozit calculat asupra sumelor primite cu titlu compensatoriu a chiriei pentru perioada ianuarie – octombrie 2000.
Petiţionara şi-a motivat acţiunea pe dispoziţiile art. 40 alin. (1) din Legea nr. 50/1996 republicată care-i conferă beneficiul compensării din fondurile bugetare a valorii chiriei stabilite prin contract de închiriere încheiat în condiţiile legii pentru cazul că nu deţine o locuinţă proprietate personală în localitatea unde îşi desfăşoară activitatea.
Judecătoria Bacău, unde cauza a fost înregistrată în urma strămutării, prin sentinţa civilă nr. 5043 din 22 august 2001, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtele să plătească 2.844.400 lei reţinută cu titlu de impozit. Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a constatat că sumele acordate petiţionarei, încadrată în calitate de judecător la Judecătoria Iaşi, pentru plata chiriei nu sunt drepturi salariale, ele având natura unor ajutoare.
S-a considerat prin interpretarea art. 4 şi art. 1 lit. e) din OG nr. 73/1999, că sumele reprezentând avantaje în bani şi echivalentul în lei al acestora sunt impozabile cu excepţia sumelor considerate deductibile aferente activităţii desfăşurate şi că aceste sume nu se supun impozitării, Ministerul Justiţiei fiind cel obligat să asigure locuinţa de serviciu magistratului.
Curtea de Apel Bacău, prin Decizia civilă nr. 2176 din 20 decembrie 2001 a respins ca nefondat recursul Ministerului Justiţiei care a criticat hotărârea pentru că instanţa nu s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive şi cât priveşte introducerea în cauză a Ministerului Finanţelor, alte două motive vizând greşita interpretare şi deci aplicare a legii şi necompetenţa instanţei civile de a soluţiona cauza.
Pentru a pronunţa soluţia de respingere, Curtea de apel a reţinut că instanţa civilă era competentă să judece cauza potrivit art. 70 din Legea nr. 168/1999 în cauză fiind vorba de un conflict de drepturi, obiect în raport de care nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 105/1997.
S-a reţinut de asemenea că instanţa s-a pronunţat asupra excepţiilor ridicate de pârâţi inclusiv pe calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor, raporturi de muncă existând între petiţionară şi primele două pârâte.
Cât priveşte fondul cauzei s-a reţinut că drepturile băneşti acordate pentru compensarea chiriei, sunt o formă de sprijin şi deci, nu au caracter salarial pentru a fi supuse impozitării.
Împotriva acestei hotărâri s-a declarat recurs în anulare.
Curtea Supremă de Justiţie prin Decizia civilă nr. 3826 din 5 noiembrie 2002 a admis recursul în anulare, a casat Decizia nr. 2176/2001 a Curţii de Apel Bacău şi, urmare excepţiei invocate din oficiu, constatând necompetenţa materială de soluţionare a recursului de către curtea de apel, a trimis cauza spre rejudecarea recursului la Tribunalul Bacău. A fost îndrumată instanţa de trimitere să examineze şi motivele de nelegalitate şi neteminicie indicate pe fond în recursul în anulare.
Tribunalul Bacău, prin Decizia 289/R din 9 aprilie 2003 a respins ca nefondat recursul Ministerului Justiţiei, reţinându-se pe fondul cauzei că instanţa a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale aplicabile în materie.
Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare în temeiul art. 27 lit. f) din Legea nr. 92/1992 şi art. 330 pct. 2 C. proc. civ. împotriva sentinţei civile nr. 5043/2001 şi deciziei nr. 289/2003.
În esenţă s-a susţinut în motivarea recursului în anulare că instanţa a pronunţat o hotărâre cu încălcarea esenţială a legii când a considerat că sumele reprezentând compensarea chiriilor nu se impozitează fiind greşit încadrate în dispoziţiile art. 5 lit. a) din OG nr. 73/1999, alta fiind finalitatea urmărită de legiuitor în această reglementare.
Recursul în anulare este întemeiat şi se va admite pentru următoarele considerente:
Drepturile cuvenite magistraţilor şi personalului asimilat acestora, recunoscut potrivit art. 39 alin. (3) şi art. 40 din Legea nr. 50/1996 sunt venituri impozabile în termenii dispoziţiilor art. 9 din OG nr. 73/1999, fiind incluse în categoria veniturilor impozabile şi avantajele în natură primite de o persoană fizică cu titlu gratuit şi cele cu plată parţială.
Compensarea chiriilor permisă de art. 39 alin. (3) şi art. 40 din Legea nr. 50/1996 este un venit din salariu în sensul definiţiei date de art. 22 din OG nr. 73/1999, dar este totodată şi un avantaj al persoanei care desfăşoară o activitate dedusă din raporturile juridice de muncă.
Art. 5 lit. a) din OG nr. 73/1999 care priveşte ajutoarele neimpozabile are în vedere formele de sprijin acordate persoanelor aflate în dificultate sau care au suportat daune morale sau de altă natură independent de voinţa lor şi care sunt exterioare raporturilor de muncă ale persoanei.
Avantajul special realizat prin compensarea chiriilor acordat acestei categorii speciale de angajaţi este determinat tocmai de prestaţia specială a acestora, în calitatea în care îşi derulează raporturile de muncă. Este aşadar în discuţie o sursă suplimentară de venituri cu privire la care există imperativul impozitării în termenii art. 9 din Normele Metodologice elaborate în aplicarea art. 24 din OG nr. 73/1999.
De altfel modificările aduse dispoziţiilor art. 39 din Legea nr. 50/1996 prin OG nr. 83/2000 îşi produc efecte numai pentru viitor, cu începere de la 1 noiembrie 2000, şi ca urmare, un asemenea temei de restituire pentru sume realizate dintr-o perioadă anterioară intrării în vigoare a acestor texte nu se poate primi.
Pe cale de consecinţă se vor casa sentinţa civilă nr. 5043 din 22 august 2001 a Judecătoriei Bacău şi Decizia nr. 289 din 9 aprilie 2003 a Tribunalului Bacău, urmând a se respinge pe fond acţiunea.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 5043 din 22 august 2001 a Judecătoriei Bacău şi a deciziei nr. 289 din 9 aprilie 2003 a Tribunalului Bacău, pe care le casează.
Pe fond, respinge acţiunea formulată de reclamantă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 iunie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4076/2003. Civil. încuviintare executare... | ICCJ. Decizia nr. 4004/2003. Civil. Legea nr.10/2001. Recurs → |
|---|
