ICCJ. Decizia nr. 4203/2003. Civil. Revendicare imobil nationalizat - Decretul 92/1950 constatare nulitate absoluta contract vânzare cumparare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4203
Dosar nr. 3351/2003
Şedinţa publică de la 20 mai 2005
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 21 decembrie 1998 la Judecătoria sector 1 Bucureşti reclamanţii B.R.G.C. şi B.C.H.Z. au chemat în judecată pe pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC R. cerând ca prin hotărârea ce se va pronunţa „să se constate nulitatea titlului de deţinere al statului” asupra apartamentului nr. 22 etaj 5 din Bucureşti, care a aparţinut mătuşei lor şi să li se predea apartamentul în deplină proprietate şi posesie.
În motivare au arătat că apartamentul a trecut în proprietatea statului prin aplicarea abuzivă a Decretului nr. 92/1950 deoarece autoarea lor făcea parte din categoria persoanelor exceptate.
La data de 27 aprilie 2000 reclamanţii şi-au precizat acţiunea solicitând să se constate şi nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 56/112 din 1999 prin care apartamentul revendicat a fost vândut numiţilor G.C., G.E. şi G.C.Ş.
Prin sentinţa civilă nr. 10331 din 24 iunie 1999 Judecătoria sectorului 1 Bucureşti şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 742 din 19 octombrie 2001 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, a respins acţiunea ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel tribunalul a reţinut în esenţă că reclamanţii nu şi-au dovedit calitatea procesuală activă, respectiv nu au dovedit că :
- B.R.G.C. şi
- B.R., cât şi că
- B.C.H.Z. şi
- B.C.
sunt una şi aceeaşi persoană.
Tribunalul a mai reţinut că nu s-a demonstrat că Z.C.M. care a avut succesiv şi numele de B. şi Ş.A. era exceptată de la aplicarea dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950.
Împotriva acestei sentinţe reclamanţii au formulat apel criticând-o deoarece acţiunea a fost respinsă, reţinându-se lipsa calităţii procesuale active în condiţiile în care această excepţie nu a fost invocată şi nu s-a discutat în cursul judecăţii. Mai este criticată hotărârea deoarece nu a analizat cu atenţie materialul probator care demonstra şi faptul că autoarea reclamanţilor era exceptată de la aplicarea Decretului nr. 92/1950 cât şi faptul că pârâţii care au cumpărat apartamentul în litigiu au dat dovadă de rea-credinţă la data cumpărării.
Prin decizia civilă nr. 95 din 4 martie 2003 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul, a schimbat în tot sentinţa şi pe fond a admis în parte acţiunea precizată.
A constatat nevalabilitatea titlului Statului cu privire la apartamentul în litigiu, a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 56/112/1999 al acestui apartament şi a respins cererea privind obligarea pârâţilor Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC R. SA să predea reclamanţilor apartamentul în deplină proprietate şi posesie.
Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut în baza probelor că apartamentul a intrat abuziv în proprietatea statului a fost demonstrată calitatea procesuală activă a reclamanţilor numele lor fiind trecute incomplet în certificatul succesoral.
S-a mai reţinut că s-a făcut dovada relei credinţe a părţilor contractante la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare pentru apartamentul în litigiu.
În fine, s-a mai reţinut că cererea de revendicare a imobilului a fost formulată doar în contradictoriu cu autoritatea administrativă locală, nu şi faţă de pârâţii persoane fizice şi în condiţiile în care dreptul de proprietate nu a figurat niciodată în mod legal în patrimoniul Statului şi al unităţii administrative a fost respinsă cererea reclamanţilor faţă de pârâtele persoane juridice.
Împotriva acestei decizii pârâţii G.E., G.C. şi G.C.Ş. şi SC R. au formulat recurs.
I. Pârâţii G.E., G.C. şi G.C.Ş. au invocat motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Hotărârea este criticată pentru că s-a bazat pe probe neconcludente care nu puteau conduce la concluzia că autoarea reclamanţilor era exceptată de la aplicarea Decretului nr. 92/1950 şi reclamanţii nu şi-au demonstrat calitatea procesuală activă.
Pârâţii arată că au fost de bună credinţă şi nu au avut ştiinţă de cererea de restituire în natură a imobilului.
Instanţa de apel deşi a arătat că legea specială nu a fost invocată explicit, totuşi a dat eficienţă principiilor acestei legi.
II. Pârâta SC R. SA îşi întemeiază recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Se susţine în esenţă că imobilul a intrat în proprietatea Statului cu titlu şi că părţile au fost de bună credinţă la data încheierii contractului fiind respectate dispoziţiile art. 948 C. civ. şi ale Legii nr. 112/1995 şi Legii nr. 10/2001.
Prin întâmpinările formulate intimaţii B.C.H.Z. şi B.R.G.C. au solicitat respingerea recursurilor.
Recursurile nu sunt fondate urmând a fi respinse în conformitate cu dispoziţiile art. 312 C. proc. civ. pentru considerentele ce vor urma .
Criticile celor două recursuri sunt comune şi ele urmează a fi analizate ca atare, considerentele de respingere fiind aceleaşi.
Potrivit art. 46.3 din Normele aprobate prin H.G. nr. 498/2003 beneficiul deplin al protecţiei Legii nr. 10/2001, cu modificările ulterioare este recunoscut în cazul susţinerilor efectuate în baza Legii nr. 112/1995 după data de 24 noiembrie 1998 când a intrat în vigoare Legea nr. 213/1998, numai dacă buna-credinţă a subdobânditorului în momentul înstrăinării este dovedită.
Rezultă că în acest caz buna-credinţă nu se prezumă şi ca atare se impune a fi probată inclusiv prin dovada că subdobânditorul a depus diligenţele necesare pentru a se convinge că a contractat înstrăinarea bunului cu un Versus Dominus.
Or, în speţă, în condiţiile în care, necontestat, bunul din litigiu a fost preluat de stat cu încălcarea dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950, deci fără titlu valabil, pârâţii recurenţi erau obligaţi să depună diligenţele necesare pentru a se convinge că vânzătorul era un Versus Dominus. Rezultatul însemna evitarea, prin precauţiune, a încheierii unui act juridic păgubitor pentru interesele legitime ale reclamanţilor şi în nici un caz perfectat pe riscul asumat de pârâţi.
Omisiunea acestora se constituie într-o gravă neglijenţă (culpa lata) vecină cu dolul (dolo proxima) ceea ce înseamnă rea-credinţă diametral opusă bunei credinţe (simplu afirmată prin cererea de recurs).
Odată discutate şi rezolvate aceste critici se poate considera că s-au cercetat implicit şi celelalte critici care le sprijină pe acestea, fiind subsumate.
Aşa fiind, criticile recurenţilor urmează a fi înlăturate şi recursurile respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile formulate de pârâţii G.C., G.E., G.Ş.E. şi SC R. SA Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 95 din 4 martie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 mai 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5154/2003. Civil. Nulitate act. Recurs în... | ICCJ. Decizia nr. 5341/2003. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
