CSJ. Decizia nr. 439/2003. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr.439
Dosar nr.1992/2001
Şedinţa publică din 5 februarie 2003
La data de 24 ianuarie 2003 s-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta A.M.S.împotriva deciziei civile nr.112/A din 7 martie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă.
Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 24 ianuarie 2003 iar pronunţarea s-a amânat la 5 februarie 2003.
CURTEA
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 11 august 1998, reclamanta A.M.S.a chemat înjudecată pe pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti, S.C. " F." S.A., D.R.A.L.şi D.M.G., T.G.şi T.M., M.M.şi M.G., solicitând ca prin hotărârea ce se va da să se dispună obligarea acestorala predarea în deplină şi exclusivă proprietate a imobilului situat în Bucureşti str.Ştefan Mihăileanu nr.36, constatându-se că nu îi sunt opozabile contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţi cu privire la spaţiile deţinute în imobilul în litigiu.
În motivarea acţiunii s-a arătat că, prin Decizia civilă nr.2703/20 noiembrie 1996 a Tribunalului Municipiului Bucureşti, s-a constatat nulitatea operaţiunii de înscriere în lista imobilelor naţionalizate conform Decretului nr.91/1950 a imobilului menţionat, constatându-se, pe cale de consecinţă validitatea dreptului de proprietate al reclamantei. Deşinotificaţi despre existenţa litigiului, pârâţii au cumpărat totuşi apartamentele deţinute.
Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa civilă nr.1030 din 9 iunie 1999 a respins acţiunea.
Curtea de Apel Bucureşti prin Decizia civilă nr.62 din 3 februarie 2000 a admis apelul formulat de reclamantă, a desfiinţat acţiunea şi atrimis cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal.
După casare, tribunalul a luat act că reclamanta renunţă la judecată împotriva pârâţilorS.C. " F." S.A., M.M.şi M.G..
Prin sentinţa civilă nr.813 din 17 iulie 2000, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins acţiunea în revendicare ca nefondată.
S-a reţinut pentru aceasta, că în momentul vânzării, validitatea dreptului reclamantei nu fusese constatată printr-o hotărâre, iar pârâţii nu aucunoscut de existenţa litigiului şi nu s-a făcut nici o dovadă că au fost de rea credinţă.
Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia civilă nr.112 din 7 martie 2001, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr.813/17 iulie2000 a Tribunalului Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că pârâţii deţin imobilul în baza unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.112/1995, transcris, deci opozabil erga omnes; reclamanta nu a solicitat constatarea nulităţii contractului,iar Decizia nr.2703/1996, invocată de reclamantă, nu poate fi opozabilă pârâţilor, întrucât nu a fost transcrisă şi pârâţii nu au fost parte în acel dosar; prin compararea celor două titluri, titlul intimaţilor este maibine caracterizat, fiind încheiat cu respectarea legii, iar, potrivit art.18 lit.d din Legea nr.10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc numai prinechivalent, dacă imobilul a fost înstrăinat cu respectarea Legii nr.112/1995.
Împotriva acestei decizii a declarat recursreclamanta, invocând motivele de casareprevăzute de art.304 pct.9 şi 11 C. proc.civ., susţinând că;
- eronat, instanţa de apel şi-amotivat soluţia indicând prevederile art.18 lit.d din Legea nr.10/2001;
- nu pot fi înlăturate cele constatate în fapt şi soluţionate în drept, prin Decizia civilă nr.2703/20 noiembrie 1996, în sensul că imobilul a fost abuziv naţionalizat;
- greşit s-a reţinut că apartamentele au fost cumpărate cu respectarealegilor în vigoare, câtă vreme este stabilit că statul nu a avut niciodată un titlu de proprietate legal valabil, iar chiriaşii au fost notificaţi, buna credinţă de care face vorbire instanţa neconstituind o modalitate prin care se poate dobândi o proprietate imobiliară.
La termenul din 1 martie 2001, recurenta a invocat un nou motiv de recurs, în sensul de a se constata nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate prin fraudarea legii – considerând, raportat la prevederile art.2 Decretul nr.167/1958, că o cerere cu un astfel de obiect poate fi formulată oricând.
Prin întâmpinare, intimaţii pârâţi au solicitat respingerea acestui capăt de cerere, în considerarea faptului că noul „motiv de recurs" reprezintă în realitate o cerere nouă formulată direct în recurs, lucru inadmisibil.
Sub acest aspect, într-adevăr, este de reţinut că solicitarea recurentei, astfel formulată nu reprezintă un motiv de recurs, ci o cerere nouă, dincolo de cadrul procesual fixat, şi care nu poate fi primită în această fază de judecată conform art.316 raportat la art.294 C.proc.civ.
Referitor la recursul formulat în termenul legal, acesta nu este întemeiat.
Cererea de faţă este o acţiune în revendicare formulată pe calea dreptului comun, reclamantul proprietar solicitând lăsarea în deplină proprietate a imobilului de la pârâţii consideraţi posesori neproprietari, şi aceasta întrucât, în opinia reclamantei, titlul de proprietate deţinut de pârâţi – contract de vânzare cumpărare – nu îi este opozabil, fiind deci, pe acest considerent, lipsit de efecte juridice.
Indiscutabil, astfel formulată, şi cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, acţiunea nu conţine un capăt de cerere având ca obiect desfiinţarea contractelor de cânzare-cumpărare prin constatarea, pe cale de judecată a nulităţiiabsolute a acestora, ci numai constatarea măsurii în care actul juridic respectiv poate fi opus unui terţ propriu zis faţă de părţile raportului juridicconstituit astfel.
Or, este de reţinut că, după apariţia Legii nr.10/2001,restituirea imobilelor preluate fără titlu valabil şi înstrăinate prin acte de dispoziţie, este condiţionată de constatarea, pe cale judecătorească, a nulităţii actului de înstrăinare, determinată de reaua credinţă a părţilor din actul de înstrăinare (art.46 al.2 coroborat cu art.47 al.2 din lege).
În acest sens, soluţia trebuie să-şi găsească aplicare şi în cazul acţiunilor în curs de judecatăavând ca obiect revendicarea bunului de la subdobânditor, referitor la care persoanele îndreptăţite nu înţeleg să facă uz de dispoziţiile art.47 din Legea nr.10/2001.
Într-un asemenea caznu se poate opera cu soluţia consacrată în materie de revendicare a comparării drepturilor autorilor de la care provin titlurile de proprietate, ci pentru a rezolva acţiunea împotrivasubdobânditorului (fostul chiriaş al imobilului revendicat) trebuie cercetat succesiv, valabilitatea titlului vânzătorului şi, apoi buna credinţă a părţilor din actul juridic de înstrăinare. Ca atare, nulitatea absolută a actului juridic de înstrăinare se impune, astfel, ca o premiză inevitabilă a admiterii acţiunii în revendicare împotriva subdobânditorului.
Or, în speţă o asemenea cerere nu a fost formulată, motiv pentru care, firesc,acţiunea trebuia respinsă.
Tocmai de aceea, şi cum, esenţial, prin hotărârea atacată s-a reţinutun asemenea argument în justificarea soluţiei date,hotărârea atacată apare ca legală, rămânând fără semnificaţie celelalte chestiuni invocate în recurs, cu privire la alte considerente reţinute în hotărâre în legătură cu efectele contractelor de vânzare-cumpărare, menţionate desigur, în sprijinul soluţiei de comparare a titlurilor şi de caracterizare a unuia dinele ca fiindmai puternic.
Faţă de cele arătate, în temeiul prevederilor art.312 C.proc.civ., recursul urmează a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta A.M.S.împotriva deciziei civile nr.112 din 7 martie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 februarie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 558/2003. Civil. Legea nr.10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 560/2003. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
