ICCJ. Decizia nr. 4596/2003. Civil. LG. 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 4596
Dosar nr. 4344/2003
Şedinţa publică din 17 iunie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele :
K.B. şi Z.L. au chemat în judecată Prefectura judeţului Constanţa, Consiliul local al municipiului Constanţa şi ulterior şi Primarul municipiului Constanţa şi Municipiul Constanţa prin Primar, pentru a fi obligaţi să emită dispoziţia sau Decizia motivată conform art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind retrocedarea imobilului situat în Constanţa, iar dacă restituirea în natură nu era posibilă, să fie obligaţi să le facă oferta de restituire prin echivalent corespunzătoare valorii imobilului conform expertizei tehnice. De asemenea au solicitat daune moratorii de câte 500.000 lei pentru fiecare zi de întârziere de la data introducerii acţiunii.
În motivarea acţiunii reclamanţii au susţinut că au notificat atât Consiliul local al municipiului Constanţa cu nr. 52304 din 12 aprilie 2001 cât şi Prefectura judeţului Constanţa cu nr. 90 din 25 ianuarie 2001, anexând şi titlul de proprietate cu privire la imobilul în litigiu însă pârâtele, ca unităţi deţinătoare, nu le-au răspuns solicitării încălcând prin aceasta dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Tribunalul Constanţa, secţia civilă, prin sentinţa nr. 126 din 29 ianuarie 2003 a respins ca nefondată excepţia necompetenţei materiale a tribunalului invocată de pârâtul Consiliul local al municipiului Constanţa.
A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Prefecturii judeţului Constanţa, Consiliului local al municipiului Constanţa şi Municipiului Constanţa prin Primar.
A admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul Primarul municipiului Constanţa să emită dispoziţia sau Decizia motivată reclamanţilor urmare notificării sau să facă oferta de restituire prin echivalent.
A respins acţiunea faţă de Prefectura judeţului Constanţa, Consiliul local al municipiului Constanţa şi Municipiul Constanţa prin Primar ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
A respins ca nefondat capătul de cerere privind daunele cominatorii.
Instanţa de fond a reţinut că reclamantele au solicitat obligarea primarului de a le răspunde la notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, prin emiterea deciziei sau dispoziţiei legale conform art. 23 din lege şi din această perspectivă acţiunea era întemeiată împotriva acestui pârât, celelalte părţi chemate în judecată, neavând calitate procesuală pasivă.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Consiliul local al municipiului Constanţa, municipiul Constanţa prin primar şi Primarul municipiului Constanţa susţinând în esenţă că în mod greşit a fost respinsă excepţia vizând necompetenţa materială a tribunalului şi că în ceea ce priveşte lipsa capacităţii de folosinţă a primăriei excepţie analizată de tribunal în considerentele hotărârii, acesta s-a pronunţat asupra unei apărări ce nu a fost formulată.
Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, prin Decizia nr. 57/C din 23 mai 2003 a respins apelul ca nefondat.
S-a învederat că potrivit Legii nr. 10/2001 s-a adoptat competenţa de drept comun numai limitativ în cazurile reglementate de art.16 din lege. Pe de altă parte, art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001 instituie o competenţă specială pentru litigiile derivate din desfăşurarea procedurii necontencioase în sensul instituirii tribunalului ca instanţă de fond. De asemenea, prin OUG nr. 184 din 12 decembrie 2002 a fost abrogat alin. (5) din art. 16 din Legea nr. 10/2001 care făcea trimitere la prevederile de drept comun astfel că se poate conchide că litigiile derivând din aplicarea Legii nr. 10/2001 ca şi cel din speţă intră în competenţa de soluţionare a unor instanţe anume desemnate prin lege, respectiv tribunalul, ca prim grad de jurisdicţie.
În contra menţionatei decizii au declarat recurs Consiliul local al municipiului Constanţa, Municipiul Constanţa prin primar şi Primarul municipiului Constanţa invocând motivul de casare prev. de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. şi susţinând în esenţă că din interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 referitor la competenţa materială a instanţelor în soluţionarea litigiilor decurgând din aplicarea legii ar rezulta că aceasta revine judecătoriei în prim grad de jurisdicţie şi nu tribunalului cum greşit s-a procedat în speţă.
Astfel, s-a susţinut că avându-se în vedere obiectul litigiului şi anume „obligaţia de a face" cât şi faptul că prin Legea nr. 10/2001 nu s-a stabilit o competenţă specială pentru această categorie de cauze, sunt incidente dispoziţiile art. 1 C. proc. civ., care instituie competenţa judecătoriei în primă instanţă, concluzie ce se desprinde şi din interpretarea art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001 care atribuie în sarcina tribunalului ca instanţă de fond, exclusiv contestaţiile împotriva deciziei prin care deţinătorul imobilului face persoanei îndreptăţite o ofertă de restituire prin echivalent, iar aceasta din urmă o refuză. O atare concluzie se impune având în vedere şi faptul că regulile de competenţă au un caracter imperativ şi sunt de strictă interpretare. Această situaţie subzistă şi în condiţiile OUG nr. 184/2002 care a abrogat alin. (5) al art. 16 din Legea nr. 10/2001 cât timp prevederile art. 1 C. proc. civ. nu au fost modificate.
Recursul nu este fondat.
Din examinarea prevederilor Legii nr. 10/2001 rezultă că actul normativ menţionat nu reglementează situaţia în care persoana notificată nu răspunde în termenul de 60 de zile de la sesizarea de către persoana îndreptăţită şi nici ulterior, termen stipulat de art. 23 din lege.
Or, conduita imputabilă a persoanei notificate care din neglijenţă sau rea voinţă nu dă curs notificării refuzând să răspundă persoanei îndreptăţite nu poate să prejudicieze interesele acesteia şi prin urmare să o lipsească de posibilitatea de a-şi valorifica dreptul instituit prin lege. De aceea, urmează a considera că tăcerea persoanei notificate echivalează cu neîndeplinirea de către aceasta a obligaţiei statornicită de lege, corespunzătoare dreptului subiectiv recunoscut persoanei îndreptăţite fie la restituirea în natură fie la celelalte forme de restituire prin echivalent a imobilelor preluate abuziv.
Iată de ce, într-o atare ipoteză persoana îndreptăţită îşi poate realiza dreptul subiectiv în condiţiile dreptului comun.
În ceea ce priveşte instanţa competentă a soluţiona litigiul, din economia Legii nr. 10/2001, rezultă că aceasta este secţia civilă a tribunalului în circumscripţia căruia unitatea pârâtă îşi are sediul.
În adevăr, dispoziţiile art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, desemnează tribunalul prin secţia civilă, ca instanţă competentă să judece litigiile ce se nasc dacă oferta de restituire prin echivalent formulată de deţinătorul imobilului este refuzată de persoana îndreptăţită.
Aşadar este o competenţă specială, raţione material, instituită prin lege, având în vedere natura pricinii.
Din această perspectivă, urmează a decide şi că acţiunea în justiţie contra refuzului unităţii notificate de a răspunde cererii făcute de persoana îndreptăţită ca cea din speţă, este tot în competenţa de soluţionare a tribunalului în prim grad de jurisdicţie, prevederile art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001 fiind aplicabile. Cu alte cuvinte refuzul organului administrativ competent de a da curs procedurii administrative prevăzută de lege, obligatorie pentru respectivul organ, dă dreptul persoanei îndreptăţite să se adreseze instanţei de judecată care nu poate fi decât instanţa abilitată prin lege să soluţioneze conflictele iscate cu privire la aplicarea prevederilor ei, or această instanţă a fost desemnată expres sub aspectul competenţei materiale şi teritoriale de dispoziţiile art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, respectiv secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare.
Faţă de cele ce preced, recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâţii Consiliul Local al Municipiului Constanţa, Municipiul Constanţa prin Primar împotriva deciziei nr. 57 C din 23 mai 2003 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 iunie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 451/2003. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4605/2003. Civil. Expropriere teren. Recurs → |
|---|
