ICCJ. Decizia nr. 4705/2003. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 4705
Dosar nr. 519/2003
Şedinţa publică din 23 iunie 2004
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 22 februarie 2001 pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanţii V.C., O.M., V.H.F. şi V.M.G. au chemat în judecată Municipiul Bucureşti, SC R. SA şi pe pârâtul M.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună retrocedarea imobilului din Bucureşti, naţionalizat abuziv şi să fie obligaţi pârâţii să îl predea în liniştită posesie şi folosinţă, după constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare - cumpărare nr. 997/1997 prin care pârâtul persoană fizică a cumpărat conform Legii nr. 112/1995 imobilul de la stat.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că sunt soţia supravieţuitoare, respectiv descendenţii lui V.I.V., care a fost funcţionar, astfel că măsura naţionalizării, aplicată în anul 1950 a avut caracter abuziv.
Ca atare, şi vânzarea către M.A. a fost nelegală. În drept au fost invocate dispoziţiile art. 481, art. 948, art. 966, art. 1295 C. civ.
S-au depus în copii actele de proprietate, anexa Decretului nr. 92/1950, certificatele de moştenitor emise de pe urma defunctului V.I.V., decedat în anul 1981, V.V.V. decedat în anul 1994, V.M., decedată în anul 1998, copia carnetului de muncă al reclamantei V.C.
S-au depus de către SC R. SA actele care au stat la baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare către M.A. şi s-a încuviinţat efectuarea unei expertize tehnice.
Prin sentinţa civilă nr. 934 din 5 decembrie 2001, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi de contencios administrativ, a respins ca inadmisibile capetele de cerere privind retrocedarea în deplină proprietate şi posesie a imobilului şi ca nefondat capătul de cerere privind constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare.
În motivarea sentinţei, instanţa a reţinut în esenţă că este fondată excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare de drept comun formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, excepţie ridicată din oficiu la 28 noiembrie 2001.
Cu privire la capătul de cerere privind nulitatea contractului, s-a reţinut că nu s-a administrat nici o probă privind frauda la lege, invocată prin acţiune.
În faza de judecată a apelului a decedat reclamanta V.C., procesul fiind continuat de reclamantul V.H.F.E., nepot de fiu.
Prin Decizia civilă nr. 485 din 27 noiembrie 2002 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă, a admis apelul reclamanţilor, a anulat sentinţa şi evocând fondul, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare faţă de pârâtele SC R. SA şi Primăria Bucureşti, cu excepţia apartamentului nr. 4 situat la etajul 1 al imobilului.
A fost admisă în parte acţiunea faţă, de cei trei pârâţi, a fost respinsă acţiunea în revendicare faţă de pârâtele Primăria Bucureşti şi SC R. SA, cu excepţia apartamentului nr. 4. A fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare faţă de pârâtul M.A., care a fost obligat să le predea apartamentul nr. 4, cu privire la care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare pentru fraudă la lege.
În motivarea deciziei adoptate, instanţa a reţinut că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 pot avea prevalenţă asupra dreptului comun numai în raport cu persoanele juridice deţinătoare, iar nu şi în raport cu persoanele fizice cărora imobilele li s-au vândut anterior apariţiei legii.
Ca atare, examinând acţiunea în revendicare faţă de pârâtul M.A. prin prisma art. 6 din Legea nr. 213/1998, s-a constatat că statul nu a intrat în mod legal în posesia imobilului, astfel că nu îl putea înstrăina potrivit legii nr. 112/1995, lege aplicabilă doar imobilelor preluate cu titlu valabil.
A considerat instanţa că pârâtul nu se poate prevala de buna credinţă vizată de art. 46 al Legii nr. 10/2001, întrucât cu minime diligenţe putea să cunoască despre cererea formulată de V.C. care solicitase în temeiul Legii nr. 112/1995 restituirea în natură a întregului imobil.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs pârâţii.
Recursul declarat de SC R. SA nu a fost motivat, astfel încât se va constata nul, conform art. 306 alin. (1) C. proc. civ.
Primăria Municipiului Bucureşti, prin primarul general, a invocat motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a susţinut în esenţă că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare statul era proprietarul imobilului, Decretul nr. 92/1950 figurând în enumerarea cuprinsă în Legea nr. 112/1995 şi în hotărârea de guvern emisă în aplicarea legii, printre actele normative ce constituiau titlu valabil pentru stat.
În al doilea rând, s-a susţinut că au fost respectate dispoziţiile legale în vigoare la data încheierii contractului, prezumţia de bună credinţă neputând fi răsturnată în privinţa cumpărătorului.
Pârâtul M.A. a invocat în motivarea recursului său, nelegalitatea deciziei pronunţate în apel, dată cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, ale Legii nr. 112/1996 şi ale Codului civil.
În dezvoltarea motivelor invocate, s-a susţinut în esenţă că, în calitate de chiriaş s-a conformat întocmai dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, care permiteau cumpărarea apartamentului, iar minimele diligenţe la care s-a referit instanţa de apel reprezintă o cerinţă exorbitantă pentru un simplu cetăţean, care nu a fost în nici un mod atenţionat nici de reclamanţi, nici de vânzător, asupra vreunei pretenţii de revendicare.
A invocat şi dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 10/2001 care vizează exact situaţia apartamentului în discuţie.
Prin întâmpinare, intimaţii-reclamanţi au solicitat constatarea nulităţii recursului declarat de SC R. SA şi respingerea ca nefondate a recursurilor declarate de ceilalţi doi pârâţi.
Recursurile sunt fondate, urmând a fi admise, pentru considerentele ce se vor expune în cele ce urmează.
Corect instanţa de fond a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii în justiţie formulată potrivit dreptului comun, ca în speţă, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, fără epuizarea procedurii administrative obligatorii şi prealabile reglementată de această lege reparatorie, aspect reţinut şi de Curtea de apel.
În accepţiunea acestei legi, prin imobilele preluate în mod abuziv se înţelege (....) cele naţionalizate fără titlu valabil [art. 2 alin. (1), lit. a), în fine].
Acceptând că acţiunea în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este inadmisibilă, instanţa de apel trebuia să tragă toate consecinţele acestei constatări, noţiunea de imobil preluat cu titlu sau fără titlu valabil fiind definită de noua lege specială de reparaţie.
Or, chiar art. 6 din Legea nr. 213/1998, pe care instanţa de apel şi-a motivat soluţia, prevede în alin. (2) că bunurile preluate de către stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Or, la data formulării acţiunii în revendicare împotriva pârâtului M.A. era în vigoare o lege specială de reparaţie, anume Legea nr. 10/2001.
Ca atare, acţiunea în revendicare este inadmisibilă şi faţă de acest pârât, din coroborarea dispoziţiilor din Legea nr. 10/2001 cu cele ale art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.
Cu privire la capătul de cerere vizând nulitatea contractului prin care acest pârât a devenit proprietar al apartamentului pe care îl ocupase în calitate de chiriaş, el a fost încadrat de reclamanţi în drept prin invocarea dispoziţiilor din Codul civil din materia condiţiilor de validitate ale actului juridic şi ale contractului de vânzare-cumpărare.
Nici o motivare în fapt a acestor pretenţii nu a fost făcută, ci s-a invocat „frauda la lege" ca motiv de nulitate absolută.
Prin fraudă la lege se înţelege încălcarea intenţionată, de către părţi, prin utilizarea unor mijloace viclene, a dispoziţiilor imperative legale în vigoare, cu ocazia încheierii sau executării unui act juridic.
În speţă, legea în vigoare la data încheierii actului juridic, în temeiul căreia apartamentul a fost vândut pârâtului, era Legea nr. 112/1995.
Cum potrivit dispoziţiilor art. 1169 C. civ., cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească, iar reclamanţii nu au probat afirmaţia că actul juridic în discuţie ar fi fost încheiat cu încălcarea unei dispoziţii imperative a legii, soluţia corectă, pe care instanţa de fond a adoptat-o, era aceea de respingere ca nefondat a acestui capăt de cerere.
Instanţa de apel a reţinut ca determinantă pentru soluţia la care s-a oprit copia xerox (neconformă) a unei cereri olografe a defunctei reclamante V.C. (probă încuviinţată şi administrată la ultimul termen de judecată în lipsa pârâţilor).
Or, potrivit art. 112 pct. 5 C. proc. civ. (aplicabil şi în apel) cererea va cuprinde arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere; când dovada se face prin înscrisuri, se vor alătura la cerere atâtea copii câţi pârâţi sunt şi o copie pentru instanţă; copiile vor fi certificate de reclamant că sunt la fel cu originalul.
În aceste condiţii nelegale de încuviinţare şi administrare a probelor, apare cu evidenţă nelegalitatea hotărârii pronunţate de instanţa de apel, care a încălcat şi dispoziţiile art. 1199 şi urm. C. civ. privitoare la prezumţii.
Astfel, potrivit art. 1202 alin. (1) C. civ., prezumţia legală dispensează de orice dovadă pe acela în favoarea căruia este făcută.
În speţă, Legea specială nr. 10/2001 prezumă în art. 46 alin. (2) şi art. 18 lit. d) buna-credinţă a fostului chiriaş care a cumpărat imobilul cu respectarea Legii nr. 112/1995.
Ca atare, nu acesta era ţinut să facă dovada bunei-credinţe ci, în condiţiile textelor de lege mai înainte menţionate, această dovadă revenea reclamanţilor, care nu au respectat dispoziţiile art. 112, art. 138 şi art. 139 C. proc. civ.
Ca atare, nefiind dovedit capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, urmează a fi respins ca nefondat, soluţie la care instanţa de fond corect s-a oprit şi care va fi menţinută prin admiterea recursurilor declarate de pârâţii Municipiul Bucureşti şi M.A.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de pârâţii M.A. şi Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei nr. 485 din 27 noiembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, pe care o modifică în sensul că respinge apelul reclamanţilor V.C., decedată, continuat de V.H.F., V.M.G. şi O.M. împotriva sentinţei civile nr. 934 din 5 decembrie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, pe care o păstrează.
Constatând nul recursul declarat de pârâta SC R. SA împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 iunie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 467/2003. Civil. Legea nr.10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 451/2003. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
