ICCJ. Decizia nr. 4605/2003. Civil. Expropriere teren. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 4605
Dosar nr. 3629/2003
Şedinţa publică din 18 iunie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 12 august 2002 la Tribunalul Giurgiu, T.E., T.T. şi T.G. au chemat în judecată Inspectoratul de Poliţie Giurgiu pentru a fi obligat în conformitate cu Legea nr. 10/2001 la restituirea în natură a terenului intravilan în suprafaţă de 1200 mp situat în satul Vânătorii Mari, comuna Vânătorii Mici, pe care este amplasat Postul de Poliţie al comunei Vânătorii Mici.
În motivarea cererii reclamanţii au arătat că terenul revendicat face parte din parcela de 10.000 mp ce a aparţinut părinţilor lor, din care li s-a restituit o parte însemnată prin sentinţa civilă nr. 562 din 19 noiembrie 1999 a Tribunalului Giurgiu. Urmare apariţiei Legii nr. 10/2001 au trimis notificarea nr. 76 din 1 august 2001 Inspectoratului de Poliţie Giurgiu, la care nu au primit nici un răspuns.
Prin sentinţa civilă nr. 955 din 28 noiembrie 2002 a Tribunalului Giurgiu a fost respinsă acţiunea ca inadmisibilă, avându-se în vedere în esenţă că potrivit procedurii speciale instituite prin Legea nr. 10/2002, instanţa de judecată este implicată doar în soluţionarea contestaţiilor exercitate de persoana îndreptăţită împotriva deciziei emisă de persoana juridică deţinătoare a imobilului, a cărui restituire s-a solicitat. Cum o atare procedură nu s-a urmat, rezolvarea cererii de restituire direct de către instanţă apare ca inadmisibilă.
Apelul declarat de T.E. şi T.T. împotriva acestei sentinţe, a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 266 din 12 mai 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
A fost avută în vedere de asemenea obligativitatea parcurgerii de către apelanţii reclamanţi a procedurii administrative prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi posibilitatea acestora de a ataca în justiţie numai Decizia sau dispoziţia persoanei deţinătoare, ceea ce în speţă nu s-a emis.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recursul de faţă numai T.E., criticând-o ca nelegală şi netemeinică, întrucât deşi se reţine în mod corect că o decizie sau dispoziţie în legătură cu solicitarea făcută prin notificare nu s-a emis, nu s-a interpretat această conduită ca o neîndeplinire a obligaţiei de a răspunde în termen de 60 de zile. În aceste condiţii, se susţine prin recurs că solicitanţii sunt îndreptăţiţi să-şi realizeze pretenţiile în condiţiile dreptului comun. Se consideră că acţiunea direct la instanţă poate fi promovată în cadrul termenului general de prescripţie de 3 ani.
Recursul nu este întemeiat, urmând a fi respins în raport de cele ce urmează:
Prin prevederile Legii nr. 10/2001 a fost instituită procedura referitoare la litigiile care derivă din desfăşurarea procedurii necontencioase, când acestea nu se finalizează pe cale amiabilă, în condiţiile stabilite de lege şi, ca atare părţile se pot adresa instanţelor de judecată, acestea având competenţe strict reglementate de la care nu se poate face derogare.
Aşa fiind, faţă de dreptul comun, aceste proceduri speciale sunt de excepţie, de strictă interpretare, fiind reglementate de art. 24 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 10/2001, precum şi de art. 31 din lege.
Astfel, potrivit art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care oferta de restituire prin echivalent făcută de persoana juridică deţinătoare a imobilului nu este acceptată de persoana îndreptăţită, aceasta poate ataca în justiţie Decizia prin care restituirea în natură a imobilului nu a fost aprobată sau nu este posibilă, într-un termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei.
Alineatul următor al aceluiaşi text prevede că în acest caz, competenţa de soluţionare revine secţiei civile a tribunalului în a cărui rază se află sediul unităţii deţinătoare, iar potrivit art. 31 din lege este reglementată procedura de urmat în cazul în care nu s-a convenit asupra valorii corespunzătoare sau a modalităţilor de acordare a măsurilor reparatorii.
Este de remarcat că procedura specială ce trebuie urmată în faţa instanţei competente este limitată la aceste situaţii concret stabilite de lege şi ca atare instanţa nu poate depăşi competenţa expres şi limitativ dată prin această lege, atunci când procedura de restituire nu se poate realiza pe cale necontencioasă.
În speţă, nu sunt incidente prevederile menţionate, fiind necontestat că acţiunea de faţă a fost formulată mai înainte de a se emite o decizie sau dispoziţie, ca urmare a notificării adresată persoanei deţinătoare.
Prin urmare, recurenta nu avea îndreptăţirea de a solicita direct la instanţă restituirea imobilului, în raport de prevederile redate, care reglementează strict numai procedura de contestare a măsurilor luate de unitatea deţinătoare. Cum aceasta nu s-a pronunţat asupra solicitării, rezultă că soluţionarea cererii de restituire direct de către instanţă este inadmisibilă, cum s-a hotărât corect prin hotărârea atacată.
Aşa fiind, neexistând motive de ordine publică ce pot fi invocate din oficiu, recursul de faţă urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta T.E. împotriva deciziei nr. 266/A din 12 mai 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 iunie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4596/2003. Civil. LG. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 446/2003. Civil. Actiune în anulare. Recurs... → |
|---|
