ICCJ. Decizia nr. 4844/2003. Civil. Nulitate absoluta contract vânzare - cumparare; revendicare; art. 480 Cod civil. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr.4844
Dosar nr.274/2003
Şedinţa publică din 25 iunie 2004
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti sub nr. 16513 din 10 august 2000 cu modificările ulterioare, S.S. din Bucureşti, a chemat în judecată civilă pe pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti, SC R. SA Bucureşti şi N.A.F., cerând să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 572/112 din 14 februarie 1997 încheiat între V.E. antecesoarea pârâtei N.A. în calitate de cumpărător şi pârâta SC R. SA vânzător mandatat de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, în temeiul Legii nr. 112/1995 şi totodată să se dispună obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. 2, din Bucureşti.
În subsidiar s-a cerut obligarea pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti la plata unei despăgubiri reprezentând preţul apartamentului vândut la valoarea de circulaţie de la data soluţionării litigiului.
În calitate de moştenitoare legală a proprietarilor imobilului situat în Bucureşti, trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950 şi ulterior retrocedat prin sentinţa civilă definitivă nr. 2352 din 19 februarie 1998 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, pronunţată în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC R. SA Bucureşti, reclamanta S.S.M. a susţinut în esenţă, că pârâta N.A.F. ocupă apartamentul nr. 2 din imobil, în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu rea credinţă şi cu încălcarea cerinţelor legale de către autoarea sa V.E. şi SC R. SA în temeiul Legii nr. 112/1995.
Soluţionând cauza în primă instanţă după declinarea competenţei materiale de către instanţa mai întâi sesizată, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 233 din 19 februarie 2002, a admis acţiunea în revendicare imobiliară prin compararea titlurilor şi a obligat pe pârâta N.A.F. să lase apartamentul în deplină proprietate şi posesie reclamantei, respingând ca neîntemeiată cererea pentru constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare.
Instanţa de fond a respins totodată capătul de cerere pentru daune compensatorii ca rămas fără obiect şi a obligat pe pârâta N.A.F. să plătească cheltuieli de judecată reclamantei.
Pentru a hotărî astfel tribunalul a considerat că reclamanta nu a făcut dovada relei credinţe a pârâtei la cumpărarea imobilului aşa încât nu s-ar putea reţine cauza ilicită ca motiv de nulitate a contractului.
Analizându-se cererea de revendicare imobiliară prin compararea titlurilor de proprietate, instanţa a considerat ca fiind mai bine caracterizat titlul reclamantei, întrucât emană de la adevăraţii proprietari şi a fost recunoscut ca valabil şi preexistent cu putere de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 2352 din 19 februarie 1998 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, spre deosebire de titlul pârâtei care provine de la un neproprietar.
Hotărârea instanţei de fond a fost menţinută prin Decizia civilă nr. 476 din 27 noiembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia IV civilă, prin respingerea apelurilor declarate de reclamanta cât şi de pârâta N.A.F.
Împotriva hotărârii menţionate au declarat recurs atât reclamanta cât şi pârâta.
În ceea ce priveşte pe pârâta N.A.F., se constată că deşi au fost formulate două declaraţii de recurs, prima datată „17 decembrie 2002" a fost depusă la instanţa de fond, adică încălcându-se dispoziţiile art. 302 C. proc. civ., care prevăd sub sancţiunea nulităţii că recursul se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă, iar a doua, înregistrată la 8 ianuarie 2003 a fost depusă la Curtea de Apel Bucureşti, peste termenul de recurs de 15 zile de la comunicarea hotărârii, prevăzut de art. 301 C. proc. civ.
Constatând şi că hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a fost comunicată pârâtei la 5 decembrie 2002, instanţa urmează să constate în raport de prima cerere, nulitatea recursului şi în raport de cea de-a doua tardivitatea.
Prin recursul reclamantei s-a invocat lipsa de temei legal a hotărârii atacate ca urmare a aplicării greşite a legii, în partea privind respingerea cererii pentru constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare.
Recurenta a susţinut că instanţele au reţinut greşit nedovedirea intenţiei frauduloase a părţilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare şi astfel a cauzei ilicite ca motiv de nulitate.
Critica nu este întemeiată.
Ca expresie a cauzei, poziţia subiectivă a părţilor faţă de actul juridic asumat, este guvernată de prezumţia bunei credinţe, reaua credinţă trebuind să fie dovedită.
Ori, cum s-a reţinut pe deplin justificat prin hotărârea atacată, reclamanta nu a reuşit să demonstreze prin dovezile administrate în cauză, că autoarea pârâtei, astăzi decedată, a cunoscut la data încheierii contractului faptul că apartamentul nu mai aparţinea vânzătorului SC R. SA şi că în acest mod cumpără de la un neproprietar.
În acelaşi timp, din verificarea înscrisurilor înfăţişate de părţi rezultă că V.E. îndeplinea condiţiile prevăzute de Legea nr. 112/1995 pentru cumpărarea apartamentului.
Aşa fiind recursul reclamantei se va respinge ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.S.M. împotriva deciziei civile 476 din 27 noiembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Constată nul recursul declarat de pârâta N.A.F. la 18 decembrie 2002 şi tardiv recursul declarat de aceeaşi parte la 8 ianuarie 2003.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 iunie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4634/2003. Civil. Conflict de munca. Recurs... | CSJ. Decizia nr. 416/2003. Civil. Litigiu asigurari sociale.... → |
|---|
