ICCJ. Decizia nr. 5213/2003. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 5213
Dosar nr. 1424/2003
Şedinţa publică din 21 septembrie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 6030 din 28 octombrie 1997 reclamantul L.I. în contradictoriu cu pârâţii R.A.E.D.P.P. Constanţa, Municipiul Constanţa prin Primar, Consiliul Local Constanţa, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti reprezentat de D.G.F.P.S. Constanţa şi intervenienta N.V. a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Constanţa, format din construcţie şi suprafaţa de 743 mp teren.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că, imobilul solicitat a aparţinut numitului S.L. şi a fost preluat de Statul Român în baza Decretului nr. 92/1950, măsura fiind nelegală, întrucât nu există identitate între titularul dreptului de proprietate şi persoana înscrisă în anexa la decret.
N.V. prin cerere de intervenţie în interesul pârâtei R.A.E.D.P.P. Constanţa a solicitat respingerea acţiunii, cu motivarea că locuieşte în imobilul din litigiu ca şi chiriaşă şi este de bună credinţă.
Prin sentinţa civilă nr. 638 din 9 iulie 1999 Tribunalul Constanţa a admis acţiunea reclamantului L.I.Ş. şi a obligat pârâţii să-i lase în deplină proprietate şi paşnică posesie imobilul solicitat a-i fi restituit.
Cererea intervenientei N.V .a fost respinsă ca nefondată.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut faptul că, la data naţionalizării, titularul dreptului de proprietate asupra imobilului era S.(S.)L. şi nu D.L. În această situaţie s-a apreciat că măsura naţionalizării a fost nelegală, nefiind respectată identitatea între titularul dreptului de proprietate şi persoana înscrisă ca proprietar în anexa decretului.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâţii Consiliul Local al Municipiului Constanţa, Municipiul Constanţa prin Primar, R.A.E.D.P.P. Constanţa, D.G.F.P.S. Constanţa şi intervenienta N.V.
Consiliul Local al Municipiului Constanţa a arătat că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că, S.L. este identic cu L.S., nefiind legitimat procesual prin certificat de moştenitor coroborat cu titlul de proprietate, nefăcându-se dovada că este moştenitorul proprietarului tabular.
R.A.E.D.P.P. Constanţa a invocat în general aceleaşi motive indicate anterior, în plus susţinând că nu s-a dovedit schimbarea numerotării imobilului revendicat cu nr. iniţial 24 şi în prezent 22, ignorându-se şi faptul că este ocupat de chiriaşi de bună credinţă.
Intervenienta N.V. a depus în apel acte, iar apelanta D.G.F.P.S. Constanţa a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
Prin Decizia civilă nr. 15/C din 19 februarie 2003 Curtea de Apel Constanţa a admis apelurile pârâţilor Consiliul Local Constanţa şi Municipiul Constanţa prin Primar, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P.C.F.S. Constanţa, R.A.E.D.P.P. Constanţa şi intervenientei N.V.
A schimbat în tot sentinţa civilă nr. 630 din 9 iulie 1999 a Tribunalului Constanţa şi pe fond a respins acţiunea reclamantului ca nefondată.
S-a reţinut în ceea ce priveşte apelul Consiliului Local al Municipiului Constanţa că S.L. este una şi aceeaşi persoană cu L.S., care a decedat în 1954 în Grecia, fiind refugiat politic în România.
Referitor la apelul pârâtei R.A.E.D.P.P. Constanţa, a avut în vedere că imobilul din litigiu a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950, apărând în anexele acestuia în calitate de proprietar S.L. şi că potrivit raportului de expertiză, imobilul avea iniţial nr.24, iar în prezent este numerotat cu nr. 22.
Intervenienta N.V. prin actele depuse a evidenţiat că, în conformitate cu prevederile art. 1 ale acordului intervenit între Guvernul fostei R.S.R. şi Guvernul Regatului Greciei, privind reglementarea problemelor financiare în suspensie între cele două ţări, Guvernul R.S.R. va plăti celuilalt o sumă forfetară de 3.500.000 dolari SUA pentru pretenţiile de orice natură ce aparţin persoanelor fizice şi juridice române, cu privire la bunurile atinse de măsuri de naţionalizare, bunuri imobile ce se găsesc pe teritoriul României, aparţinând elenilor ce au părăsit România până la 25 august 1956.
S-a mai învederat că între România şi Grecia s-au încheiat două acorduri în 1956 şi 1966.
Acordul din 1956 prevede că suma plătită de Guvernul R.S.R. Guvernului Elen pentru „pagubele suferite de resortisanţii greci pentru bunurile din România din timpul războiului, în timp ce acordul din 1966 prevede clar că plata se face pentru pretenţiile de orice natură ale Statului Grec, ale persoanelor fizice şi juridice elene, faţă de Statul Român, cu privire la bunurile, drepturile şi interesele care au fost atinse de măsura naţionalizării, exproprierii, etc.".
S-a mai evidenţiat că „repartizarea sumelor prevăzute la art.1 între cei în drept, cade în exclusivitate în competenţa Regatului Greciei, fără ca din aceasta să rezulte o răspundere pentru Guvernul R.S.R."
S-a conchis că proprietarul imobilului din litigiu a părăsit ţara înainte de anul 1956, s-a stabilit în Grecia şi în conformitate cu art. 5 din Legea nr. 10/2001, primind despăgubiri nu este îndreptăţit la restituire sau la măsuri reparatorii, înlăturându-se apărarea sa în sensul nedovedirii că a încasat despăgubiri.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul L.I., susţinând că hotărârea este nelegală, întrucât:
- potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ. instanţa de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., deoarece s-au ignorat principiile contradictorialităţii şi al dreptului la apărare prin acordarea cuvântului apărătorului pârâtei R.A.E.D.P.P. Constanţa, în lipsa apărătorului intimatului-reclamant şi prin acceptarea de către instanţă a unor acte ce nu i s-au prezentat, ca în raport de ele să se poată face apărarea;
- se mai arată că a fost încălcat principiul disponibilităţii prevăzut de art. 129 alin. (6) C. proc. civ., acţiunea fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi art. 481 C. civ., instanţa pronunţându-se pe un alt temei de drept, respectiv art. 5 din Legea nr. 10/2001;
- o a doua critică se întemeiază pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea instanţei de apel fiind dată cu încălcarea legii; în acest sens se învederează că în cazul în care instanţa de recurs ar trece peste aspectele nelegalităţii invocate prin primul motiv, trebuie observat că în apel greşit s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care nu s-au dovedit pretenţiile formulate de Statul Grec ori de persoane fizice, proprietarul imobilului pe numele căruia s-a naţionalizat decedând în România, împrejurare în raport de care nu avea cum să mai formuleze o cerere în Grecia.
Recursul este fondat potrivit considerentelor ce vor fi prezentate în continuare.
Este adevărat, aşa cum rezultă din dosarul cauzei, că au fost încălcate principiile contradictorialităţii şi al dreptului la apărare al recurentului prin faptul că, instanţa de apel (aşa cum rezultă din practicaua deciziei civile nr. 15/C din 19 februarie 2003, dosar 4906/1999) acordând cuvântul apărătorului apelantei-pârâte R.A.E.D.P.P. Constanţa, care a depus şi un set de acte avute în vedere la soluţionarea cauzei, în absenţa apărătorului intimatului-reclamant (care depusese cerere pentru apelarea cauzei la o oră mai târzie, acelaşi dosar).
Ulterior, în absenţa celorlalte părţi şi fără a i se comunica actele depuse de partea adversă, la o reapelare a cauzei i se acordă cuvântul asupra apelurilor şi apărătorului intimatului-reclamant (dosar 4906/1999 al Curţii de Apel Constanţa), în acest mod nefiind satisfăcute cerinţele celor două principii.
În această manieră recurentului-reclamant i s-a pricinuit o vătămare procesuală, care nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei recurate.
De asemenea, trebuie reţinut că, potrivit prevederilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ. „judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii".
Recurentul-reclamant a investit instanţa cu soluţionarea unei acţiuni în revendicare, urmând ca aceasta să cerceteze şi să hotărască asupra preluării ilegale, fără titlu, de către stat, neexistând identitate între titularul dreptului de proprietate asupra imobilului şi persoana înscrisă în anexa Decretului nr. 92/1950, statul neavând asupra imobilului un titlu valabil. Acţiunea a fost fondată în drept pe prevederile art. 480 şi art. 481, având drept scop restituirea în natură a imobilului, aceasta fiind voinţa juridică a reclamantului.
Instanţa de apel nu a dat o rezolvare a cauzei pe baza temeiurilor de drept invocate prin acţiune şi în baza art. 5 din Legea nr. 10/2001, intrată în vigoare după sesizarea instanţei de fond a soluţionat cauza aşa cum s-a arătat prin hotărârea recurată, fără ca reclamantul să opteze pentru aplicarea acestei legi.
Instanţa în apel avea obligaţia să soluţioneze cauza, examinând legalitatea şi temeinicia hotărârii supusă apelului în raport de regulile privind revendicarea imobiliară, referitoare la compararea titlurilor, reţinând dacă au fost respectate aceste reguli şi să dea prioritate titlului de proprietate mai bine caracterizat.
Prin urmare, se constată că faţă de motivarea cererii intitulată „acţiune în revendicare", faţă de temeiurile juridice invocate de reclamant şi faţă de modul în care acesta a înţeles să-şi conceapă susţinerile în faţa instanţei, curtea de apel a schimbat cadrul procesual în limitele căruia judecata în apel ar fi trebuit să aibă loc. Este adevărat faptul că o anume situaţie de fapt expusă şi probată trebuie calificată juridic de instanţele de judecată, lămurirea şi explicarea obiectului procesului presupunând stabilirea tuturor instituţiilor şi regulilor juridice aplicabile.
În acelaşi timp însă, calificarea juridică a unei situaţii de fapt date nu poate fi făcută cu încălcarea principiului disponibilităţii, schimbându-se astfel total obiectul şi temeiul juridic al acţiunii, situaţie în care Înalta Curte constată că hotărârea Curţii de Apel Constanţa a fost dată prin încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
În plus, recursul este fondat chiar dacă s-ar trece peste aceste aspecte de nelegalitate invocate prin motivul de recurs anterior analizat, constatându-se că greşit s-au aplicat în speţă prevederile art. 5 din Legea nr. 10/2001.
Sub acest aspect se reţine că acordul avut în vedere de instanţa de apel se referă la despăgubiri „pentru pretenţiile de orice natură ale Statului Grec şi ale persoanelor fizice şi juridice elene faţă de Statul Român, ori intimaţii-pârâţi nu au dovedit că s-ar fi formulat o astfel de pretenţie de către cei evidenţiaţi".
Persoana care a figurat ca proprietar al imobilului la aplicarea Decretului nr. 92/1950 a fost D.L. ori, aşa cum s-a dovedit, a decedat la 1 martie 1948 în România, situaţie în care este evident că nu mai putea formula pretenţii în Grecia.
Ca urmare, imobilul fiind trecut în anexa decretului de naţionalizare ca fiind proprietatea unei persoane care nu a părăsit România, acesta nu putea fi inclus în categoria imobilelor pentru care s-au calculat şi acordat despăgubiri.
Aşa fiind, faţă de cele arătate, în temeiul art. 312 şi art. 314 C. proc. civ., recursul va fi admis, se va casa Decizia recurată şi cauza va fi trimisă Curţii de Apel Constanţa pentru judecarea apelului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantul L.I.Ş. împotriva deciziei civile nr. 15 C din 19 februarie 2003 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, pe care o casează şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru judecarea apelului.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 septembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 526/2003. Civil. Revendicare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 483/2003. Civil. Conflict de munca. Recurs în... → |
|---|
