ICCJ. Decizia nr. 5329/2003. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5329
Dosar nr. 1865/2003
Şedinţa publică din 28 septembrie 2004
Asupra recursului civil de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 26 ianuarie 2001 reclamantul N.M. a chemat în judecată pe pârâtul D.N. pentru obligarea acestuia:
- să-i predea în deplină şi exclusivă proprietate imobilul situat în Bucureşti, compus din teren şi construcţie, proprietatea reclamantului;
- să se dispună radierea inscripţiei în dosarul C.F. nr. 1941 din 3 martie 2000 al Biroului de C.F. de pe lângă Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, constatându-se ineficienţa, nulitatea şi inopozabilitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat la nr. 4073 din 3 august 1998 şi a contractului adiţional autentificat la nr. 4324 din 18 octombrie 1999.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat următoarele:
Tatăl său, N.S. a cumpărat terenul din compunerea imobilului cu actul autentificat de fostul Tribunal Ilfov, Secţia notariat, sub nr. 28323 din 3 septembrie 1936 şi a construit pe teren astăzi, pe baza autorizaţiei nr. 58 B din 26 august 1936 dată de fosta Primărie a sectorului 1 Galben o construcţie existentă şi astăzi. Imobilul a fost preluat fără titlu de autorităţile comuniste şi dat în folosinţă fostului preşedinte al Guvernului, I.G.M.
La decesul lui N.S., prin renunţarea la succesiune a soţiei supravieţuitoare N.A. şi a fiicei N.I.A., reclamantul N.M., în calitate de fiu a cules singur moştenirea tatălui (certificatul de moştenitor nr. 1371 din 11 septembrie 1990).
Prin sentinţa civilă nr. 9730 din 29 septembrie 1993 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, s-a constatat că reclamantul este proprietarul imobilului, construcţie şi teren, situat în Bucureşti şi s-a dispus evacuarea pârâţilor M.I.G. şi I.
Imobilul a fost vândut, în numele reclamantului, de către C.G., lui B.C.(cumnat cu mandatarul), conform actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 19195 din 21 septembrie 1994 şi transcris la nr. 9416 din 21 septembrie 1994.
La 17 octombrie 1994 reclamantul a atacat la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti acest contract de vânzare-cumpărare.
În timpul procesului, soţii B.C. şi B.A. vând imobilul lui D.N. (contract autentificat la nr. 4073 din 3 august 1998).
Părţile contractante de mai sus au încheiat un act adiţional la 18 octombrie 1999 prin care se face vorbire că litigiul existent pe rolul Judecătoriei sectorului 1 asupra imobilului s-a stins prin rămânerea definitivă a sentinţei civile 14790/1997 prin respingerea apelului (Decizia 2653/A/1998).
Reclamantul a arătat că în realitate aceste hotărâri au fost desfiinţate prin Decizia civilă 517 din 9 februarie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care s-a admis recursul, au fost casate hotărârile şi pe fond s-a admis acţiunea prin constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. 19195 din 21 septembrie 1994. Ca urmare, s-a afirmat că potrivit art. 1803 C. civ., C.G. nu a putut vinde valabil imobilul. Reclamantul a mai arătat că revocase mandatul lui C.G. înainte de vânzare.
Curtea Supremă de Justiţie prin încheierea 1834 din 10 mai 2002 a strămutat judecarea cauzei la Tribunalul Argeş.
Tribunalul Argeş prin sentinţa civilă nr. 162 din 18 septembrie 2002 a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului. Prin aceeaşi hotărâre a fost admisă în parte acţiunea, a fost obligat pârâtul să predea reclamantului în proprietate şi posesie imobilul casă şi teren aferent, în suprafaţă de 1988,5 mp situat în Bucureşti. S-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat la nr. 4073 din 3 august 1998 şi a actului adiţional autentificat la nr. 4324 din 18 octombrie 1999.
S-a dispus totodată radierea inscripţiei privind dreptul de proprietate al pârâtului din C.F. nr. 1941 din 3 martie 2000 în dosarul aflat la Biroul de C.F. de pe lângă Judecătoria sectorului 1 Bucureşti. A fost respinsă cererea de a se trimite o adresă acestui Birou pentru înscrierea interdicţiei vânzării imobilului. A fost obligat pârâtul la cheltuieli de judecată.
În motivarea acestei hotărâri s-a reţinut că reclamantul a făcut dovada calităţii sale de proprietar asupra imobilului revendicat, prin acte de stare civilă, certificatul de moştenitor şi acte de proprietate, ultimul act care îi aduce în proprietate imobilul fiind Decizia 517 din 9 februarie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti. Prin această din urmă decizie s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 21 septembrie 1994 între C.G. şi B.C. pentru preţ neserios în raport de valoarea reală a imobilului. S-a mai reţinut că nu pot fi primite apărările pârâtului în sensul că Decizia 517/2000 este greşită pentru că nu se întrunesc dispoziţiile art. 1165 C. civ., leziunea putând fi invocată numai în cazul minorilor deoarece această hotărâre a intrat în puterea lucrului judecat. S-a considerat, ca urmare, că nulitatea actului de vânzare-cumpărare încheiat în 1994 atrage desfiinţarea de drept a actelor subsecvente încheiate ulterior.
Tribunalul a comparat titlurile de proprietate, a constatat că reclamantul are titlu, titlul pârâtului fiind desfiinţat; pârâtul se află în situaţia de a fi cumpărat de la un neproprietar. Nu s-a reţinut apărarea în sensul că pârâtul a fost de bună credinţă deoarece în clauzele contractului său a fost menţionată împrejurarea că imobilul se află în litigiu şi cumpărătorul, recte pârâtul, îşi asumă acest risc.
Curtea de Apel Piteşti prin Decizia civilă nr. 102/A din 12 decembrie 2002 a admis apelul pârâtului D.N. a schimbat în tot sentinţa civilă 162 din 18 septembrie 2002 în sensul că a respins acţiunea ca nefondată.
Prin aceeaşi decizie a fost respins apelul reclamantului împotriva sentinţei 162/2002 întemeiat exclusiv pe cuantumul cheltuielilor de judecată. A fost obligat reclamantul la cheltuieli de judecată către pârât.
Pentru a pronunţa această soluţie Curtea de apel a reţinut următoarele:
Reclamantul N.M. a încheiat cu numitul C.G. la 6 ianuarie 1994 un înscris sub semnătură privată intitulat „chitanţă" prin care N. vinde secundului teren şi casă dobândite prin sentinţa civilă 9730/1993 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti definitivă şi irevocabilă, pentru suma de 150.000 dolari SUA, bani plătiţi cu ocazia întocmirii înscrisului, urmând ca părţile să se prezinte la Notariat pentru întocmirea actelor autentice.
Prin procura autentificată la 29 martie 1994 N. l-a împuternicit pe C.G. să vândă acelaşi imobil.
C.G. a vândut imobilul la 21 septembrie 1994 cu actul autentic nr. 19195, numiţilor B.C. şi B.A.
Prin contractul nr. 4073 din 3 august 1998 soţii B. au vândut, la rândul lor imobilul, numitului D.N.
Anterior acestei din urmă vânzări N.M. i-a chemat în judecată la 17 octombrie 1994 pe C.G. şi B.C. pentru constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 19195/1994. Această acţiune a fost soluţionată irevocabil prin Decizia 517 din 9 februarie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti care, în final după casare, a constatat nul actul de vânzare-cumpărare 19195 din 21 septembrie 1994.
În timpul procesului mai sus amintit imobilul s-a vândut cu act autentic (nr. 4073) la 3 august 1998 numitului D. care, conform clauzelor contractuale a cumpărat cu riscul ce-l prezenta existenţa procesului în curs asupra imobilului.
Curtea de Apel Piteşti a mai reţinut, distinct de cele de mai sus, că prin sentinţa civilă 1407 din 23 septembrie 2002 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis acţiunea formulată de C.G., prin mandatar D.N., pârâtul din prezenta acţiune, împotriva lui N.M., reclamantul din prezenta acţiune şi a constatat, prin hotărâre ce ţine loc de act de vânzare-cumpărare, că N. a vândut lui C. imobilul în discuţie, pentru suma de 150.000 dolari SUA.
În raport de această situaţie instanţa de apel a reţinut în primul rând că reclamantul N.M. în calitate de proprietar al imobilului, a înstrăinat acest imobil, la 6 ianuarie 1994 numitului C. prin act sub semnătură privată, valabil ca atare cât priveşte construcţia şi, valorând antecontract de vânzare-cumpărare, cât priveşte terenul şi care îndreptăţeşte pe dobânditor, sub acest din urmă aspect, să ceară o hotărâre care să valoreze act autentic de vânzare-cumpărare.
„Sub aspectul revendicatoriu al acţiunii sale", reţine instanţa de apel, „reclamantul nu face dovada că are un titlu de proprietate actual".
Aceeaşi instanţă mai reţine însă în al doilea rând că, după constatarea nulităţii actului de înstrăinare încheiat de reclamant şi cumpărătorul B., reclamantul are legitimarea de a cere constatarea nulităţii actului subsecvent de vânzare cumpărare încheiat între B. şi D.
Instanţa de apel a mai reţinut că nu se poate înlătura buna credinţă a ultimului dobânditor, pârâtul din cauză, numai pentru faptul că s-a prevăzut o clauză contractuală care indica existenţa procesului între proprietarii anteriori ai imobilului, deoarece pârâtul a cumpărat un bun care intrase în proprietatea vânzătorului printr-un act valabil translativ de proprietate, transcris în registrul de transcripţiuni al Judecătoriei sectorului 1, liber de sarcini şi servituţi.
Încheierea actului adiţional s-a făcut după confirmarea în mod definitiv a soluţiei de respingere a acţiunii.
Modificarea ulterioară a soluţiei ca o consecinţă a calificării preţului ca neserios nu-i poate fi imputabilă dobânditorului pârât.
Constatându-se întemeiat apelul pârâtului sub aceste aspecte s-a respins pe cale de consecinţă apelul reclamantului faţă de soluţia respingerii pe fond a acţiunii.
Reclamantul a declarat recurs împotriva deciziei Curţii de apel invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7-10 C. proc. civ. şi precizând, în cuvântul în fond, că îşi întemeiază recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În esenţă, în motivarea recursului s-a arătat că hotărârea a fost întemeiată pe motive străine pricinii în sensul că vânzarea sub semnătură privată între reclamant şi Constantinescu nu face obiectul analizei prezentei acţiuni. S-a mai susţinut că în cauză nu se poate opune buna credinţă fiind greşit aplicat art. 1897 C. civ.
Recurentul a mai invocat încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 129 pct. 2 teza 2, art. 129 pct. 6 C. proc. civ. şi art. 948, art. 966, art. 968, art. 1201 şi art. 1803 C. civ.
Recursul este nefondat şi se va respinge pentru următoarele considerente.
Potrivit pct. 7 al art. 304 C. proc. civ. hotărârea poate fi atacată cu recurs „când nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".
Prima teză a acestui punct, inexistenţa motivelor pe care se sprijină, nu se poate reţine, Decizia atacată face analiza probelor din dosar, situaţia de fapt şi de drept, şi se referă amplu şi la motivele invocate în cererea de apel pe care le-a reţinut şi în temeiul cărora s-a admis apelul pârâtului. Împrejurarea, criticată în recurs, că instanţa nu a mai analizat apelul reclamantului exclusiv fondat pe modul de acordare a cheltuielilor de judecată, la fond şi l-a respins ca urmare a admiterii apelului pârâtului, nu este de natură a atrage nulitatea hotărârii, instanţa explicând de ce nu mai este necesar să se analizeze un asemenea recurs, când rejudecând fondul, s-a dat câştig de cauză pârâtului, şi s-a respins acţiunea reclamantului.
Teza a doua a pct. 7 al art. 304, se referă la motivarea deciziei fie contradictorie fie străină de natura pricinii.
Nici această critică nu se poate reţine. Hotărârea atacată nu cuprinde motivări contradictorii şi nici străine de natura pricinii. În dezvoltarea considerentelor este arătată situaţia de fapt şi de drept care a făcut ca imobilul să parcurgă diverse etape în procesul de revendicare şi înstrăinare, analiză obligatorie în acţiunea de natura celei în cauză, acţiune în revendicare după cum o numeşte reclamantul în alin. (1) fila 1 din dosarul 923/2001 introductiv de instanţă.
Împrejurarea că reclamantul în acţiunea sa nu face vorbire despre înstrăinarea imobilului către C.G. prin act sub semnătură privată şi nu cere analiza valabilităţii acestui act nu împiedică instanţa să analizeze şi acest aspect de vreme ce el este folosit în apărare de pârâtul D.G. chemat în judecată. Pârâtul a invocat acest act arătând diferitele etape parcurse de imobilul în litigiu.
De remarcat că instanţa de apel s-a pronunţat în limitele investirii ei, în apelul pârâtului D.N. în pagina 7 (fila 112 în dosarul 5139/2002) invocându-se acest act.
Susţinerea recurentului reclamant că un asemenea act sub semnătură privată nu a fost confirmat ulterior prin act autentic este contrazisă de certificatul aflat în dosarul de apel (la fila 118). Acest document a fost analizat de instanţa de apel care a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 1407 din 23 septembrie 2002 s-a admis cererea formulată de C.G. prin mandatar D.N. împotriva lui N.M., în sensul că această sentinţă ţine loc de act autentic de vânzare-cumpărare între părţi pentru imobilul compus din teren şi construcţie pentru preţul de 150.000 dolari SUA.
Nici criticile prevăzute de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. nu se întrunesc în cauză. Potrivit acestui text hotărârea pentru a fi atacată trebuie să fie lipsită de temei legal ori să fi fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Instanţa de apel a făcut o corectă interpretare a situaţiei de fapt şi de drept, analizând poziţia părţilor în raport de diferitele acte juridice intervenite cu privire la imobilul revendicat.
Cât priveşte greşita aplicare a dispoziţiilor normative indicate în motivele de recurs se constată că prin judecarea apelului nu s-au încălcat dispoziţiile nici ale Codului de procedură civilă nici ale Codului civil.
Instanţa a respectat regulile procesuale referitoare la obiectul acţiunii şi la analizarea probelor invocate în proces.
Nici dispoziţiile Codului civil nu au fost încălcate în raport de obiectul acţiunii şi temeiul acesteia art. 948 şi art. 973 C. civ. indicate în acţiunea introductivă de instanţă.
Art. 948 C. civ. se referă la condiţiile esenţiale pentru valabilitatea unei convenţii iar art. 973 C. civ. la efectul convenţiilor.
Reclamantul, prin acţiunea introductivă a revendicat imobilul din Bucureşti în calitate de proprietar neposesor de la pârâtul posesor şi a cerut radierea inscripţiei tabulare în sensul că pârâtul ar fi proprietarul acestui imobil.
În acest cadru procesual instanţa a făcut o corectă interpretare a titlurilor invocate de reclamant în revendicare pe de o parte şi de pârât, în apărare, de cealaltă parte, şi a reţinut în concordanţă cu probele administrate că se impune o comparare de titluri câtă vreme asupra imobilului revendicat atât reclamantul cât şi pârâtul al cărui titlu nu a fost anulat au opus acte valabile de proprietate.
Reclamantul nu a atacat titlul pârâtului, a pretins însă că nu îi este opozabil întrucât a fost încheiat în timpul procesului ce se purta asupra titlului autorului pârâtului şi că dreptul de proprietate al pârâtului a fost transcris în registrul de transcripţiuni, la un interval mare după încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Dispoziţiile art. 948 şi art. 966 C. civ. referitoare la condiţiile de valabilitate şi efectele convenţiilor sunt irelevante în cauza de faţă al cărui obiect este revendicarea, câtă vreme convenţia ce reprezintă titlul opus de pârât nu a fost atacată prin vreo acţiune în instanţă în vederea desfiinţării ei.
Nici art. 1201 C. civ. nu se poate reţine că nu a fost corect aplicat.
Cu privire la hotărârea 517/2000 reţinută în cauză se constată că a fost analizată în contextul efectelor pe care aceasta le are faţă de terţi.
Dispoziţiile art. 1803 C. civ. nu sunt relevante pentru soluţionarea cauzei, câtă vreme în speţă nu este vorba despre un imobil ipotecat iar transcrierea dreptului de proprietate al pârâtului urmare contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu familia B. a fost făcută după rămânerea definitivă a hotărârii care privea imobilul şi nici nu putea fi făcută după încheierea contractului deoarece cumpărătorul luase cunoştinţă de clauza cu privire la existenţa litigiului, şi, ca urmare, în mod justificat pârâtul a aşteptat soluţionarea definitivă a procesului pentru intabularea dreptului său.
Pentru considerentele arătate se va respinge ca nefondat recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul reclamantului N.M. împotriva deciziei 102/A din 12 decembrie 2002 a Curţii de Apel Piteşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 septembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5335/2003. Civil. Revendicare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 526/2003. Civil. Revendicare. Recurs → |
|---|
