ICCJ. Decizia nr. 523/2003. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTEDE CASAŢIEŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 523.
Dosar nr. 590/2003
Şedinţa publică din 8 decembrie2003
Asupra recursurilorde faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 16 noiembrie 1998 pe rolul Judecătoriei sectorului 1, reclamantul G.V.D., cu domiciliul ales la avocat V.S., a chemat în judecată Consiliul General al Municipiului Bucureşti, pentru revendicarea apartamentului nr. 2 situat în imobilul împreună cu cota indiviză de ½ din terenul de 699,06 mp, aferent acestuia, imobil trecut în proprietatea statului prin aplicarea Decretului nr. 223/1974, după aprobarea cererii de emigrare a acestuia, în anul 1978. Temeiul în drept al acţiunii a fost indicat a fi art. 480 C. civ. Întrucât valoarea precizată la 24 martie 1999 a fost de 600.000.000 lei, judecătoria şi-a declinat competenta de soluţionare a cauzei.
După un prim ciclu procesual, soluţionat pe excepţie, cauza a fost înregistrată sub nr. 289/2001 pe rolul Tribunalului Bucureşti. În faţa acestei instanţe, pârâtul în baza art. 57-59 C. proc. civ. a formulat cerere de chemare în judecată a altor persoane, anume a cumpărătorilor apartamentului revendicat, V.D.D. şi D.N., care în baza Legiinr. 112/1995 au dobândit bunul de la stat, la 31 ianuarie 1997. Aceştia au formulat întâmpinări, prin care s-au opus admiterii acţiunii.
În urma administrării probei cu înscrisuri şi interogatorii, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins acţiunea ca neîntemeiată, reţinând că transferul dreptului de proprietate din patrimoniul reclamantului la stat s-a făcut legal, în temeiul Decretului nr. 223/1974. A fost admisă în consecinţă cererea de chemare în judecată a altor persoane.
Prin Decizia nr. 455 din 19 noiembrie 2002, Curtea de apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul reclamantului, a schimbat în tot sentinta şi a obligat pe intervenienţi să lase reclamantului în deplină proprietate imobilul revendicat. Pentru a pronunţa această soluţie, instanta a reţinut mai întâi că cererea de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nu poate fi examinată, fiind formulată pentru prima dată în apel. În schimb, s-a constatat că titlul statului asupra imobilului revendicat nu a fost valabil, în înţelesul art. 6 din Legea nr. 213/1998 cu privire la proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia. Ca atare, intervenienţii nu pot păstra bunul, chiar dacă au un titlu de dobândire, întrucât ei au cunoscut, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, despre caracterul litigios al titlului statului. S-a mai reţinut în motivarea deciziei că cererea formulată de pârât nu îndeplineşte condiţiile unei intervenţii forţate, că în realitate persoanele introduse în cauză la cererea CGMB s-au comportat ca pârâţi, astfel că a fost respinsă cererea de chemare în judecată a altor persoane.
Împotriva acestei decizii în termen legal au declarat recurs pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi intervenienţii forţaţi D.D. şi V.D.D.
În dezvoltarea recursului său, bazat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ., CGMB a susţinut în esenţă că Decizia emisă în baza Decretului nr. 223/1974, fiind definitivă prin neatacare, şi-a produs efectele translative de proprietate, astfel încât, cu încălcarea principiului constituţional al neretroactivităţii legii Curtea de apel a considerat că abrogarea acestui decret are consecinţe retroactive, ducând la invalidarea titlului statului. Ca atare, se consideră că vânzarea de către stat a unui bun ce se găsea legal în patrimoniul său, în baza unei legi în vigoare, Legea nr. 112/1995,este la rândul său translativă de proprietate, astfel că acţiunea în revendicare formulată de fostul proprietar trebuia respinsă.
Prin recursul lor, intervenienţii forţaţi au invocat de asemeni dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ. S-a susţinut, în dezvoltarea primului motiv, că hotărârea a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii, cu referire la art. 6 din Legea nr. 213/1998. Se susţine astfel că în aplicarea acestui text, instanţa de apel ar fi trebuit să observe că Decretul nr. 223/1974 nu condiţiona aprobarea cererii de stabilire a cetăţeanului român în străinătate de înstrăinarea bunului imobil către stat, că prin Constituţia atunci în vigoare se apărau drepturile cetăţenilor români cu domiciliul în România, că în speţă, reclamantul a făcut personal cerere de preluare a imobilului proprietatea sa, contra cost, de stat; în fine, că acelaşi art. 6 din Legea nr. 213/1998 prevede că bunurile cu privire la care se contestă valabilitatea titlului statului pot fi revendicate numai dacă nu există legi speciale de reparaţie. În dezvoltarea celui de-al doilea motiv de recurs, intervenienţii au susţinut că instanţa nu s-a pronunţat asupra unor dovezi administrate care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, cu referire la ofertareclamantului către stat, la acceptarea acestei oferte, la plata preţului, determinat potrivit dispoziţiilor legale atunci în vedere, la împrejurarea că de la data înstrăinării imobilul a suferit numeroase reparaţii capitale şi îmbunătăţiri.
Prin întâmpinare, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.
Recursurile sunt fondate, urmând a fi admise, cu consecinţa casării ambelor hotărâri pronunţate şi trimiterii cauzei pentru rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, având în vedere următoarele considerente.
Astfel cum a rezultat din expunerea rezumată a lucrărilor dosarului, reclamantul, prin avocat, a investit instanţa cu o cerere în revendicare împotriva pârâtului Consiliul General al municipiului Bucureşti, arătând că bunul revendicat "a trecut în proprietatea statului în temeiul prevederilor Decretului nr. 223/1974, prin Decizia CPMB nr. 983 din19 iunie 1978". Acţiunea, astfel cum a fost depusă, are ca temei în drept art. 480 C. civ. Ea nu a fost în mod formal modificată niciodată, dar poartă un adaos olograf, după citatul redat anterior, prin care se solicită anularea menţionatei decizii emise la 19 iunie 1978, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al municipiului Bucureşti.
Nici una dintre instanţe nu s-a preocupat de soluţionarea acestui capăt de cerere, ceea ce atrage imposibilitatea exercitării controlului judiciar pe calea prezentului recurs.
Se impune de aceea casarea hotărârilor, cu trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, pentru reluarea judecăţii în limitele în care a fost investittă, potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cu care în toate cazurile, judecătorii hotătăsc numai asupra obictului cererii deduse judecăţii.
În acelaşi context, se observă soluţionarea contradictorie, în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,de către cele două instanţe, a cererii de "chemare în judecată a altor persoane", formulată de pârât.
Potrivit art. 57 alin. (1) C. proc. civ., oricare din părţi poate să cheme în judecată o altă persoană care ar putea să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul. In aplicarea acestui text de lege, este constant în doctrină şi jurisprudenţă că instituţia analizată nu poate fi utilizată în acele cazuri în care în cursul judecăţii se consideră fie că reclamantul a ales greşit persoana pârâtului, fie că alături de pârâtul iniţial ar putea să-şi îndrepte pretenţia faţă de un altul. Se admite că în astfel de ipoteze cel chemat în judecată dobândeşte calitatea de intervenient principal, ca reclamant.
În speţă, prima instanţă a respins acţiunea principală, dar a admis cererea de chemare în judecată a altor persoane, fără a motiva această soluţie şi fără a arăta consecinţele acestei admiteri. Instanţa de apel, dimpotrivă, a ajuns la soluţia admiterii acţiunii şi a respingerii cererii de chemare în judecată a altor persoane. Cu toate acestea, dispozitivul conţine obligarea intervenienţilor de a lăsa reclamantului în deplină proprietate imobilul în litigiu, fără ca acţiunea să fi fost îndreptată împotriva lor.
Aceste contradicţii trebuie şi ele lămurite cu ocazia rejudecării cauzei.
Pentru considerentele anterior expuse, recursurile vor fi admise conform art. 312 alin. (1) şiart. 313 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi intervenienţii forţaţi V.D.D. şi D.N. împotriva deciziei nr.455 din 19 noiembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV – a civilă.
Casează Decizia recurată, precum şi sentinţa nr. 260 din 7 martie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV – a civilă, şi trimite cauza pentru rejudecare la această din urmă instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi8 decembrie2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5248/2003. Civil. Pretentii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5240/2003. Civil. Litigiu de munca. Recurs în... → |
|---|
