ICCJ. Decizia nr. 5462/2003. Civil. Expropriere teren. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5462
Dosar nr. 4558/2003
Şedinţa publică din 6 octombrie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin notificarea formulată la 11 iulie 2001, R.Ş. şi R.G. au cerut Primăriei oraşului Zimnicea, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, restituirea în natură sau, în subsidiar, acordarea de măsuri reparatorii în echivalent sub forma despăgubirilor băneşti, pentru terenul în suprafaţă de 1.700 mp situat în Zimnicea, trecut abuziv în proprietatea statului, urmare exproprierii prin Decretul nr. 187/1977.
Întrucât unitatea deţinătoare, nu s-a conformat dispoziţiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aceleaşi cereri au fost reiterate şi prin acţiunea formulată la 13 august 2002, în plus, reclamanţii solicitând obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri în cuantum de 20.000.000 lei, reprezentând contravaloarea împrejmuirii terenului, desfiinţată abuziv de pârât în anul 1994.
Prin sentinţa civilă nr. 2748 din 7 octombrie 2002, Tribunalul Teleorman, a admis în parte acţiunea şi a obligat-o pe pârâtă să facă reclamanţilor o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare terenului în suprafaţă de 1060 mp, situat în Zimnicea.
A respins, ca nefondat, capătul de cerere privind plata contravalorii gardului.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanţii au făcut dovada preluării abuzive a imobilului precum şi a calităţii lor de persoane îndreptăţite, în înţelesul art. 2 şi respectiv art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Cu privire la plata contravalorii gardului ridicat de reclamanţi, instanţa a reţinut că atâta timp cât nu s-a dispus restituirea în natură a terenului, reclamanţii nu erau îndreptăţiţi să procedeze la împrejmuirea acestuia.
Apelurile declarate împotriva acestei hotărâri atât de reclamanţi cât şi de pârâtă, au fost admise de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, care, prin Decizia nr. 181 A din 24 martie 2003 a anulat sentinţa şi a reţinut cauza pentru evocarea fondului.
În motivarea deciziei s-a reţinut că, deşi instanţa fondului a fost investită cu o acţiune în revendicare în temeiul dispoziţiilor art.480 din codul civil, tribunalul nu s-a pronunţat asupra cererii obligând pârâta să facă reclamanţilor o ofertă de restituire prin echivalent.
Evocând fondul, aceeaşi instanţă de control judiciar, prin Decizia civilă nr. 340 A din 9 iunie 2003 a respins acţiunea ca prematur introdusă, pe considerentul că reclamanţii au deschisă calea acţiunii în justiţie doar după emiterea unei decizii de către unitatea deţinătoare.
Împotriva acestei ultime hotărâri, au declarat recurs în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamanţii R.Ş. şi R.G., susţinând în esenţă că soluţia pronunţată îi obligă să parcurgă din nou procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 ceea ce nu se justifică, în condiţiile în care pârâta nu a răspuns notificării.
Recursul se priveşte ca fondat şi urmează a fi admis pentru considerentele ce succed.
Potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 22, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie sau dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Conform art. 24 alin. (1) din aceeaşi lege, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului este obligat ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, în termenul prevăzut de art. 23 alin. (1) să facă persoanei îndreptăţite ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.
Din ambele texte rezultă, fără echivoc, că indiferent dacă persoanei îndreptăţite i se restituie în natură imobilul ori i se oferă restituirea prin echivalent sau chiar i se refuză un atare drept, unitatea deţinătoare este obligată ca asupra solicitării adresată pe cale de notificare să se pronunţe printr-o decizie sau dispoziţie motivată.
În speţă, aşa cum s-a arătat, pârâta nu a răspuns notificării formulată de reclamanţi la 11 iulie 2001, aceştia adresându-se instanţei la 13 august 2002, deci la peste 1 an de la data când au solicitat restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Ca atare, cazul dedus recursului de faţă pune de fapt în discuţie situaţia în care lipseşte răspunsul persoanei juridice notificate, care nu s-a conformat dispoziţiilor art. 23 alin. (1) din lege.
Or, conduita culpabilă a acesteia nu poate să afecteze interesele persoanelor îndreptăţite şi nici să le lipsească în fapt de posibilitatea de a-şi apăra drepturile recunoscute de lege.
În consecinţă, dacă persoana juridică notificată nu emite, în termenul prevăzut de lege, o decizie sau o dispoziţie motivată, nu sunt aplicabile prevederile art. 24 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 10/2001, deoarece, prin ipoteză, actul ce trebuie atacat lipseşte, iar aceste dispoziţii sunt de strictă interpretare, nefiind aplicabile prin analogie.
Deşi, printr-o lacună a legii, nu a fost reglementată în mod expres situaţia în care persoana juridică deţinătoare nu răspunde notificării, totuşi cei îndreptăţiţi se pot adresa instanţei judecătoreşti competente, pentru ca deţinătorul imobilului să fie obligat să emită o decizie sau dispoziţie motivată, întrucât o atare obligaţie decurge din lege şi face parte dintr-o procedură administrativ jurisdicţională prealabilă, instituită în mod imperativ.
De asemenea, în mod greşit s-a reţinut că în cauză ar fi aplicabile dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora nu intră sub incidenţa acestui act normativ, terenurile al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, solicitate potrivit prevederilor acestei legi şi ale Legii nr. 169/1997.
Astfel, din actele cauzei rezultă că deşi , într-adevăr, reclamanţii au solicitat restituirea terenului şi în conformitate cu dispoziţiile acestor legi, cererea le-a fost respinsă (dosar nr.4759/2002 al Tribunalului Teleorman).
Or, din dispoziţiile HG nr. 498 din 18 aprilie 2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, - Cap. 2 pct. 8.1. alin. (2) – rezultă că domeniul de reglementare al legii are şi caracter de complinire în raport cu celelalte acte normative cu caracter reparatoriu din domeniul imobiliar, inclusiv din fondul funciar, în sensul că acoperă şi acele terenuri din intravilanul localităţilor care, până la 14 februarie 2001, data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu au fost restituite integral persoanelor îndreptăţite.
În considerarea celor ce preced, soluţia de respingere a acţiunii ca prematur introdusă este esenţial nelegală, recursul reclamanţilor urmând a se admite, a se casa hotărârea atacată, cauza urmând a fi trimisă aceleiaşi instanţe în vederea soluţionării pe fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanţii R.Ş. şi R.G. împotriva deciziei nr. 340/A din 9 iunie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza la aceeaşi instanţă, în scopul soluţionării pe fond.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5466/2003. Civil. încheiere - suspendare în... | ICCJ. Decizia nr. 5431/2003. Civil. LG. 10/2001. Recurs → |
|---|
