ICCJ. Decizia nr. 5552/2003. Civil. Litigiu de munca. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia civilă şi de proprietate intelectuală
Decizia nr. 5552
Dosar nr. 8873/2003
Şedinţa publică de la 11 octombrie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Obiectul cererii de chemare în judecată introdusă de reclamantul D.I. îl constituie obligarea pârâtelor SC C. şi SC I.S. la plata sumei de 12 milioane de lei pe zi de întârziere, cu titlu de daune cominatorii, până la reîncadrarea sa efectivă în funcţia în care a fost reintegrat prin sentinţa civilă nr. 2745 din 12 aprilie 2000, irevocabilă.
Prin sentinţa civilă nr. 1859 din 21 martie 2001 s-a admis acţiunea, iar daunele cominatorii de 12 milioane lei/zi s-au fixat începând cu data de 1 martie 2001.
Tribunalul Bacău, prin decizia civilă nr. 585 din 17 mai 2002, a respins acţiunea, iar Curtea de Apel Ploieşti, prin decizia nr. 3690 din 19 decembrie 2002, a admis recursul reclamantului, a modificat decizia din apel şi a menţinut sentinţa primei instanţe.
În esenţă, instanţa de recurs a reţinut că:
- pârâta 1 avea obligaţia de a executa hotărârea irevocabilă prin care reclamantul a fost reintegrat în muncă,
- numai după reintegrarea efectivă aceeaşi pârâtă, adică după executarea hotărârii judecătoreşti, pârâta ar fi putut să-i aplice reclamantului sancţiunile legale pentru faptele ivite ulterior, iar
- faptul că ulterior reclamantul a fost condamnat printr-o sentinţă penală irevocabilă şi obligat la despăgubiri civile, nu o poate exonera pe pârâta 1 de obligaţia instituită printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă de reintegrare în funcţie.
2. Contra deciziei instanţei de recurs Procurorul General a declarat, în baza art. 330 pct. 2 C. proc. civ., recurs în anulare pentru următoarele motive:
- obligaţia de reintegrare a reclamantului nu mai este posibilă, datorită condamnării acestuia, după data hotărârii de reintegrare pentru o infracţiune în legătură cu munca sa, iar pe de altă parte
- acest fapt constituia, conform art. 130 lit. k) C. muncii, în vigoare la acea dată, un temei pentru desfacerea contractului de muncă,
- în intervalul dintre data desfacerii contractului de muncă (ianuarie 1996), data reintegrării (sept. 2000) şi data cererii de executare silită (nov. 2000), a cărui durată este de aproape 5 ani, în structura funcţională a pârâtei 1 au avut loc modificări esenţiale, ceea ce făcea imposibilă executarea reintegrării,
- instanţa de recurs a nesocotit natura juridică a daunelor cominatorii, datorită greşitei interpretări date refuzului exprimat de pârâta 1 pentru reintegrare, astfel că:
- dacă executarea este imposibilă ori refuzul expres şi ferm, obligarea la daune cominatorii este inadmisibilă, iar
- în speţă, refuzul a fost manifestat şi justificat, generat de imposibilitatea executării obligaţiei instituite printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă;
- în sfârşit, conform art. 5803 C. proc. civ. executarea silită a obligaţiei se face intuită personal, debitorul putând fi amendat în favoarea statului cu o amendă civilă fixată pe zi de întârziere, „până la executarea obligaţiei prevăzută în titlul executoriu”, dar creditorul nu „a încercat să-şi valorifice dreptul său ...”, pe această cale şi, nu este nesemnificativ
- caracterul provizoriu şi subsidiar al daunelor cominatorii, care constituie un mijloc indirect de executare a obligaţiilor, a căror valoare nu o poate depăşi pe cea a prejudiciului suferit, ceea ce în speţă s-a produs.
3. Recursul în anulare este fondat.
3.1. Cererea de obligare la daune cominatorii s-a înregistrat la 4 ianuarie 2001, la două luni după introducerea cererii de executare silită şi la peste cinci ani de la data deciziei de desfacere a contractului de muncă.
În acest interval de timp, substanţial de nerezonabil în raport de natura cauzei, au avut loc evenimente cu semnificaţie juridică în speţă, care nu pot fi ignorate în procesul de evaluare a efectelor hotărârii irevocabile de reintegrare.
Reclamantul a fost condamnat pentru o infracţiune de serviciu, comisă anterior luării măsurii desfacerii contractului de muncă, iar prin decizia penală nr. 74 din 12 februarie 2003 a Curţii de apel Bacău s-a constatat, irevocabil, prescripţia răspunderii penale şi s-a dispus obligarea reclamantului la despăgubiri civile conform art. 14 C. proc. pen. şi 998 C. civ.
Pe de altă parte în structura funcţională a pârâtei 1 s-au produs, în mod natural, schimbări structurale, care, în condiţiile momentului punerii în executare a sentinţei irevocabile de reintegrare, ar putea atenua ori anihila efectele imperative ale acestei hotărâri judecătoreşti.
2.2. Esenţa recursului în anulare, în acord cu apărările pârâtei 1, se centrează pe imposibilitatea obiectivă de executare a obligaţiei instituite printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, datorită, pe de o parte, noii structuri funcţionale a pârâtei şi, pe de altă parte, instituirii răspunderii penale a reclamantului pentru infracţiuni în legătură cu faptele comise anterior desfacerii contractului de muncă.
2.3. Potrivit art. 21 alin. (3) din Constituţie „Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil”, iar, conform art. 123 alin. (1) „justiţia se înfăptuieşte în numele legii”, astfel că hotărârea judecătorească executorie are putere de lege şi instituie obligaţia imperativă de a fi executată de cel faţă de care s-a pronunţat.
Dacă s-ar pune la îndoială caracterul absolut al acestei obligaţii ori s-ar lăsa posibilitatea de a fi evitată executarea acestui tip de obligaţie, instituită judecătoreşte, atunci s-ar încălca grav principiul legalităţii, autoritatea de lucru judecat şi principiul securităţii juridice, creaţie a jurisprudenţei CEDO, ceea ce ar anihila efectele unei hotărâri judecătoreşti şi ar vida de conţinut dreptul subiectiv recunoscut pe cale judiciară.
2.4. O hotărâre judecătorească irevocabilă, conform art. 128 din Constituţie, nu poate fi desfiinţată decât prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, iar până la desfiinţare, efectele ei sunt obligatorii şi ea trebuie executată silit.
Hotărârea din speţă a instituit obligaţia de a face, de reintegrare în funcţie, obligaţie susceptibilă de daune cominatorii.
Executarea ei, în mod adecvat, implică, deci, reintegrarea reclamantului în aceeaşi funcţie, aşa cum s-a dispus, dar, în condiţiile şi cu respectarea incompatibilităţilor şi decăderilor legale prevăzute pentru acea funcţie.
A admite că executarea silită a acestei hotărâri trebuie să fie pură şi simplă, ignorând aceste impedimente şi limite care constituie, conform art. 49 din Constituţie, restrângerii ale exerciţiului unor drepturi, înseamnă a adopta calea ce duce la încălcarea principiului constituţional al legalităţii.
Reclamantul, prin faptele sale, stabilite retroactiv şi irevocabil prin decizia penală nr. 74 din 12 februarie 2003 a Curţii de apel Bacău, este incompatibil cu funcţia pe care a fost reintegrat în anul 2000, aceste fapte ale sale anterioare putând constitui temei legal pentru desfacerea contractului de muncă, conform art. 130 lit. k) C. muncii, în vigoare la acea dată.
2.5. Daunele cominatorii
2.5.1. Natura juridică a daunelor cominatorii în dreptul civil a fost definită de jurisprudenţă, ca fiind un mijloc de constrângere a debitorului să execute în natură obligaţia asumată ori stabilită în sarcina sa. Ele sunt, în primul rând, un mijloc de constrângere, dar şi un mod indirect de asigurare a executării în natură şi nu au nici-o legătură cu prejudiciul produs datorită neexecutării obligaţiei de către debitor.
Daunele cominatorii se aplică numai în cazul executării obligaţiei de a face, cu excepţia unor cazuri strict determinate, atât în jurisprudenţă, cât şi în doctrină:
- când executarea lor în natură nu mai este posibilă,
- când este posibilă executarea obligaţiilor în natură pe care silită, prin executorul judecătoresc, de creditor ori pe contul debitorului şi
- când refuzul debitorului de a executa este clar exprimat.
2.5.2. În speţă, daunele cominatorii au fost instituite la 21 martie 2001, pe temeiul din codul civil (sentinţa civilă nr. 1859) pentru neexecutarea obligaţiei de reintegrare în muncă stabilită, irevocabil, prin sentinţa civilă nr. 2745 din 12 aprilie 2000.
La 2 mai 2001 a intrat în vigoare O.U.G. nr. 138/2000 care a introdus în codul de procedură civilă Secţiunea IV în Cap. VI din Cartea V – Executarea silită, intitulată „Executare silită a altor obligaţii de a face sau a obligaţiilor de a nu face” (art. 5802 - 5805).
Potrivit art. 5803 „Dacă obligaţia de a face nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unei amenzi civile. Instanţa sesizată de creditor poate obliga pe debitor, prin încheiere irevocabilă, să plătească, în favoarea statului o amendă civilă de la 200.000 lei, la 500.000 lei, stabilită pe zi de întârziere până la executarea obligaţiei prevăzute în titlu executoriu”.
Aceste dispoziţii sunt norme de procedură, de imediată aplicare şi care constituie, conform art. 721 C. proc. civ., dreptul comun în materia executării silite a obligaţiei de a face.
În speţă, creditorul a cerut executarea silită anterior datei de 2 mai 2001 şi, totodată, a obţinut daune cominatorii, dar, ulterior acestei date, sub imperiul art. 5803 C. proc. civ., intrat în vigoare şi eficace, conform art. 725 alin. (1) C. proc. civ., nu a introdus o cerere pentru ca instanţa de executare să-l oblige pe debitor, printr-o încheiere irevocabilă, la amendă civilă, stabilită pe zi de întârziere.
Aşadar, instituţia daunelor cominatorii nu mai operează în cazul executării silite a obligaţiei de a face instituită printr-un titlu executoriu, în condiţiile art. 5803 C. proc. civ. Ele vor fi operante în cazul celorlalte obligaţii convenţionale executabile în afara procedurii din art. 5802-5 C. proc. civ., pe calea dreptului civil.
2.5.3 Pe de altă parte, cum s-a motivat judicios în recursul în anulare, executarea obligaţiei de reintegrare a devenit imposibilă, ca efect al hotărârii penale definitive, prin care s-a stabilit vinovăţia penală a creditorului reclamant pentru o faptă comisă în serviciu şi în funcţia din care a fost îndepărtat disciplinar.
Într-adevăr, puterea de lucru judecat şi caracterul executoriu al hotărârii judecătoreşti constituie forţa obligatorie a acesteia cu „putere de lege”. Dar, în situaţia în care, ulterior, sunt descoperite şi sancţionate, tot printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, fapte penale care-l fac incompatibil pe creditor cu funcţia în care s-a dispus reintegrarea, asemenea măsură devine imposibil de executat, căci efectele acestei hotărâri sunt anihilate de ce-a de a doua.
Prin urmare, atât condiţiile specifice daunelor cominatorii, pe temeiul din codul civil, nu sunt îndeplinite, cât timp obligaţia de a face numai poate fi executată în natură, dar şi cele din procedura specială prev. în art. 5803 C. proc. civ., nu s-au realizat, astfel că decizia instanţei de recurs va fi modificată şi recursul creditorului respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva deciziei nr. 3690 din 19 decembrie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă, pe care o casează.
Respinge recursul declarat de D.I. împotriva deciziei civile nr. 585 din 17 mai 2002 a Tribunalului Bacău.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5586/2003. Civil. Legea nr.10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5364/2003. Civil. Revizuire. Recurs → |
|---|
