ICCJ. Decizia nr. 5959/2003. Civil. LG. 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5959
Dosar nr. 4896/2003
Şedinţa publică din 29 octombrie 2004
Asupra recursului civil de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 29 mai 2002 N.A.A. reprezentată de D.M.D. a chemat în judecată Consiliul Local sector 2, Consiliul general al municipiului Bucureşti, SC F. SA şi pe B.C. solicitând obligarea acestora la restituirea în natură a apartamentului nr. 16 din Bucureşti.
Ulterior, la termenul din 20 ianuarie 2003, reclamanta şi-a precizat acţiunea, în sensul unei contestaţii împotriva refuzului tacit de restituire în natură a imobilulu.
Prin sentinţa civilă nr. 241 din 24 martie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor B.C. şi SC F. SA, fiind respinsă acţiunea faţă de aceştia. A fost respinsă ca nefondată acţiunea îndreptată împotriva Consiliului general al municipiului Bucureşti, avându-se în vedere că trecerea imobilului în proprietatea statului s-a făcut în baza unui titlu valabil.
Fiind investită cu apelurile reclamantei şi ale Consiliului general al municipiului Bucureşti, prin Decizia nr. 342 din 10 iunie 2003 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia de prematuritate a contestaţiei, având în vedere lipsa unui răspuns din partea unităţii deţinătoare, numai în prezenţa căruia fiind admisibilă contestaţia conform art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei hotărâri, reclamanta a declarat recursul de faţă, considerând că prin soluţia adoptată s-a dat o interpretare simplistă şi absurdă a prevederilor art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001.
Ori, legea trebuie interpretată sistemic în raport şi de prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 29/1990 şi art. 48 alin. (1) din Constituţie, considerându-se lipsa răspunsului ca un refuz tacit de restituire în natură a imobilului.
În interpretarea instanţei se ajunge la situaţia absurdă ca atunci când cei notificaţi nu vor să restituie bunurile, ar trebui să nu răspundă la notificare, astfel devenind ineficient dreptul recunoscut prin art. 1 şi 2 din lege al persoanelor ale căror imobile au fost preluate abuziv.
Se solicită casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, pentru a se pronunţa pe fondul pricinii.
Recursul este întemeiat, urmând a fi admis, în sensul celor ce urmează:
Potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură. În conformitate cu art. 24 alin. (1) din lege, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului este obligat în termenul prevăzut în articolul anterior, redat, să facă persoanei îndreptăţite ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.
În raport de dispoziţiile legale redate, rezultă că termenul în care unitatea deţinătoare are obligaţia să răspundă la notificarea persoanei îndreptăţite, este imperativ şi nu un termen de recomandare. În această ultimă variantă s-ar ajunge la nesocotirea finalităţii legii, s-ar amâna fără termen rezolvarea echitabilă a retrocedării imobilelor sau după caz, procedura acordării de despăgubiri, astfel ignorându-se dreptul la reparaţie.
Fiind stabilit deci că termenul de 60 de zile, la care s-a făcut referire este imperativ, obligatoriu pentru unitatea deţinătoare, rezultă că soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată ca prematură este greşită în situaţia în care la data introducerii acţiunii, termenul menţionat expirase.
Dar, soluţia recurată este greşită şi pentru că cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată la termenul din 20 ianuarie 2003 este o contestaţie împotriva refuzului tacit de restituire în natură, partea solicitând pe această cale obligarea pârâţilor la restituirea în natură a apartamentului.
În această situaţie, instanţa de apel este îndrituită să analizeze pe fond cererea, fiind de necontestat refuzul de a răspunde la notificare, ceea ce echivalează lipsa unei rezolvări favorabile.
De aceea, recursul de faţă urmează a fi admis conform art. 342 C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a se casa Decizia recurată şi a trimite cauza aceleiaşi instanţe, spre a fi judecată în fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta N.A.A. împotriva deciziei civile nr. 342/A din 10 iunie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă; casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 599/2003. Civil. Actiune în constatarea... | ICCJ. Decizia nr. 595/2003. Civil. Drepturi inventator. Recurs → |
|---|
