ICCJ. Decizia nr. 61/2003. Civil. Drepturi salariale. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr.61
Dosar nr. 3993/2003
Şedinţa publică din 13 ianuarie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1983 din 10 decembrie 2002, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia conflicte şi litigii de muncă, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanţii B.I. ş.a.,împotriva pârâţilor Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Dolj, care au fost obligaţi să le plătească drepturile băneşti reprezentând sporul de 15 % pentru condiţii deosebit de grele sau periculoase, din salariul tarifar de încadrare, pe perioada noiembrie 2000 - aprilie 2001, sume ce vor fi actualizate raportat la indicele de inflaţie la data efectuării plăţii.
Recursul declarat împotriva sentinţei de Ministerul Justiţiei a fost respins, prin Decizia nr. 118 din 6 februarie 2002, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia conflicte de muncă.
Împotriva ambelor hotărâri a declarat recurs în anulare Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, în temeiul art. 330 pct. 2 din C. proc. civ., susţinând în esenţă că instanţele nu au luat în considerare faptul că sumele alocate prin bugetul pe anul 2000 nu acopereau sumele aferente creşterilor salariale, că deşi Ministerul Justiţiei a solicitat suplimentarea lunară a creditelor bugetare, aceste sume nu au fost acordate şi că dispoziţiile art. 11 din OG nr.83/2000 se aplicau în limita bugetelor aprobate de Ministerul Justiţiei, după suplimentarea lor corespunzătoare.
Recursul în anulare este nefondat.
Primul motiv referitor la sumele aferente creşterilor salariale nu poate fi primit deoarece acestea nu fac obiectul acţiunii, care se referă numai la sporul de 15 % cuvenit pentru perioada 1 noiembrie 2000 - 1 aprilie 2001.
Cel de-al doilea motiv priveşte cererea Ministerului Justiţiei de suplimentare lunară a creditelor bugetare pentru acoperirea cheltuielilor de personal, neaprobată, însă, înscrisul la care se face trimitere nu există.
Prin cel de-al treilea motiv se susţine că la momentul fundamentării bugetului pentru anul 2001, nu era clarificată posibilitatea acordării acestui spor, astfel că fondurile necesare nu au fost aprobate.
Nu se explică, în recursul în anulare, în ce sens nu era clarificată posibilitatea acordării acestui spor, cât timp dispoziţiile art. 48 alin. (1) - (3) din Legea nr. 50/1996, republicată, erau în vigoare, ca şi ordinul Ministerului Justiţiei de aplicare.
În final se susţine că dispoziţiile art. II din OG nr. 83/2000 se aplicau în limita bugetelor aprobate de Ministerul Justiţiei, după suplimentarea lor corespunzătoare, dar nu sunt depuse înscrisuri care să ateste că pârâtul, în calitatea sa de ordonator principal de credite, a fundamentat şi a depus, în condiţiile actelor normative indicate şi la termenele necesare, cereri de credite, incluzând valorile relative la sporul de 15 % cuvenit magistraţilor şi celuilalt personal din sistem. De altfel, în ambele dosare (fond şi recurs), cât şi în cel din recursul în anulare nu s-a anexat nici un înscris din cele la care s-au făcut referiri în întâmpinare, în motivele de recurs şi de recurs în anulare, dar nici alte înscrisuri (note de fundamentare, cereri de credite, etc.).
OG nr. 83/2000 a intrat în vigoare la 1 noiembrie 2000, când a fost suplimentat corespunzător bugetul pe anul 2000 (art. IX), fără a se abroga art. 48 alin. (1) – (3) din Legea nr. 50/1996, republicată, care recunoaşte şi garantează magistraţilor şi celuilalt personal judecătoresc îndreptăţit sporul de 15 % pentru condiţii vătămătoare de lucru.
Într-adevăr, conform art. II din OG nr. 83/2000, prevederile ordonanţei se aplică în limita bugetelor aprobate, după suplimentarea lor corespunzătoare.
În aplicarea art. 48 alin. (1) – (3) din lege au fost emise norme aprobate prin ordin al ministrului justiţiei, cu avizul C.S.M., iar cu începere de la 1 aprilie 2001 s-au dat noi norme, reluându-se plata sumelor cuvenite pentru sporul de 15 %.
Prin urmare, dreptul la plata acestor sume a existat şi pentru perioada de 5 luni în litigiu, dar exercitarea acestui drept şi plata efectivă au fost împiedicate, în principal datorită unor consideraţii relative la acţiunea sau omisiunea ordonatorului principal de credite.
Pe lângă faptul că nu s-a probat iniţierea sau formularea de cereri de credite vizând aceste sume privind sporul de 15 % şi că ele nu au fost aprobate, nu este de înţeles de ce astfel de drepturi trebuiau să facă obiectul unor credite suplimentare, cât timp ele s-au acordat şi până la 1 noiembrie 2000.
Instanţa de recurs a confirmat corect prima hotărâre, reţinând faptul că acest drept la sumele reprezentând sporul de 15 % nu poate fi anihilat de lipsa temporară a fondurilor băneşti aferente, care nu poate duce la pierderea definitivă a drepturilor cuvenite, ci doar, eventual, la plata lor cu întârziere.
În consecinţă, recursul în anulare urmează a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei nr. 118 din 6 februarie 2003 a Curţii de Apel Craiova, secţia conflicte muncă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi13 ianuarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5587/2003. Civil. Pretentii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5481/2003. Civil. LEGEA 10/2001. Recurs → |
|---|
