ICCJ. Decizia nr. 6119/2003. Civil. Revendicare. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6119
Dosar nr. 3217/2003
Şedinţa publică din 4 noiembrie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 28 august 2000 reclamanta P.I.K. a chemat în judecată pe pârâtul B.V. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligat să-i lase în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 3550 mp situat în comuna Voluntari, judeţul Ilfov.
În motivarea acţiunii reclamanta a învederat că este proprietara unei suprafeţe de teren de 16.000 mp situată în comuna Voluntari, sat Pipera, judeţul Ilfov, prin reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, eliberându-i-se titlul de proprietate nr. 40173, transcris în registrul de transcripţiuni la nr. 7125 din 11 iunie 1998. Conform schiţei cadastrale şi vecinătăţilor cuprinse în titlul de proprietate, pârâtul ocupă 3550 mp din terenul reclamantei sub pretextul că a cumpărat acest imobil în anul 1983 de la numiţii N.D. şi N.A., teren care după cooperativizarea agriculturii a fost dat acestora ca lot în folosinţă.
Susţine reclamanta că vânzătorii nu aveau cum să înstrăineze terenul pe care îl aveau doar în folosinţă, cu atât mai mult cu cât la acea dată nu se puteau înstrăina terenuri.
Urmare a decesului reclamantei a fost introdus în cauză, în aceeaşi calitate, moştenitorul T.N.D.
În apărare, pârâtul B.V. a invocat excepţia autorităţii lucrului judecat dedusă din sentinţa civilă nr. 3417din 18 septembrie 1996 a Judecătoriei Buftea, hotărâre definitivă prin Decizia civilă nr. 1538/A din 29 mai 1997 a Tribunalului Bucureşti şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1781 din 27 octombrie 1998 a Curţii de Apel Bucureşti prin care a fost respinsă acţiunea promovată de M.I., autoarea reclamantei P.I.K. şi având ca obiect evacuarea pârâtului din imobilul în litigiu şi obligarea acestuia de a demola construcţiile edificate pe terenul în suprafaţă de 3550 mp.
Judecătoria Buftea, prin încheierea din 3 mai 2001, a respins excepţia autorităţii de lucru judecat cu motivarea că nu este întrunită condiţia triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, condiţie impusă de art. 1201 C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 4206 din 22 noiembrie 2001 Judecătoria Buftea a respins acţiunea reclamantei continuată în aceeaşi calitate de moştenitorul T.N.D.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut şi motivat că atât reclamantul cât şi pârâtul se pretind proprietari ai terenului în litigiu, primul, în temeiul titlului de proprietate cu nr. 40173 din 11 iunie 1998 emis în baza Legii nr. 18/1991 pe numele autorilor săi, iar cel de-al doilea, în temeiul sentinţei civile nr. 3417 din 18 septembrie 1996 pronunţată de Judecătoria Buftea, hotărâre definitivă şi irevocabilă. Comparând titlurile aflate în conflict, prima instanţă a dat preferinţa titlului exhibat de pârât întrucât prin hotărâre judecătorească s-a constatat că pârâtul B.V. face parte din categoria persoanelor care au dobândit dreptul de proprietate în modalitatea prevăzută de art. 22 din Legea nr. 18/1991 şi, respectiv, art. 8 din Decretul-lege nr. 42/1990.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia nr. 1210/A din 12 iunie 2002, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul B.V. împotriva încheierii de şedinţă din 3 mai 2001 pronunţată de Judecătoria Buftea (încheiere prin care s-a respins excepţia autorităţii de lucru judecat). Prin aceeaşi decizie tribunalul a admis apelul declarat de reclamantul T.N.D., a schimbat în tot sentinţa dată de Judecătoria Buftea, a admis acţiunea şi a obligat pe pârât să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantului terenul în suprafaţă de 3350 mp situat în comuna Voluntari, judeţul Ilfov.
Pentru a decide astfel, tribunalul a motivat că deşi ambele titluri sunt consecinţa aplicării prevederilor Legii nr. 18/1991, la baza titlului de proprietate al reclamantului stă operaţiunea de reconstituire a dreptului autorilor săi, ceea ce presupune că terenul a fost proprietatea acestora, ei fiind adevăraţii proprietari. Din contra, titlul pârâtului a fost calificat ca incert şi s-a fondat pe o situaţie de fapt ambiguă, respectiv pe o vânzare-cumpărare nevalidată, caz în care dreptul vânzătorului nu a putut fi verificat.
Soluţia tribunalului a fost confirmată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care, prin Decizia nr. 2680 din 4 decembrie 2002, a respins ca nefondat recursul pârâtului B.V.
Împotriva deciziilor pronunţate în apel şi în recurs, la data de 16 iunie 2003, în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ., a declarat recurs în anulare Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie care a criticat hotărârile judecătoreşti atacate sub cuvânt că ele au fost date cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond, susţinându-se, totodată, că acestea sunt şi vădit netemeinice.
În motivarea recursului în anulare s-a susţinut că titlul pârâtului îl constituie Decretul-lege nr. 42/1990 şi Legea nr. 18/1991 şi a fost constatat prin hotărâre judecătorească irevocabilă, opozabilă şi reclamantului, respectiv sentinţa civilă nr. 3417 din 18 septembrie 1996 a Judecătoriei Buftea, în timp ce reclamantul se prevalează de titlul de proprietate nr. 40173 din 11 iunie 1998, care, potrivit doctrinei şi practicii judiciare, este un act administrativ. Împrejurarea reţinută de instanţele de control judiciar în sensul că la baza titlului reclamantului se află reconstituirea dreptului autorilor săi, ceea ce ar presupune că aceştia ar fi adevăraţii proprietari, este socotită în recursul în anulare ca irelevantă, de vreme ce terenul în discuţie a fost preluat de fosta cooperativă agricolă, iar ulterior desfiinţării acesteia, a rămas în proprietatea privată a deţinătorului casei de locuit şi a anexelor gospodăreşti, adică a pârâtului, potrivit dispoziţiilor art. 8 din Decretul-lege nr. 42/1990 şi art. 22 din Legea nr. 18/1991.
S-a reproşat instanţelor de apel şi de recurs că în mod greşit au calificat titlul pârâtului ca incert şi fondat pe o cauză ambiguă, respectiv pe o operaţiune de vânzare-cumpărare invalidată, care nu poate face dovada existenţei dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, cât îi priveşte pe vânzătorii N.D. şi A.
S-a mai susţinut în recursul în anulare că prin hotărârile criticate instanţele au aplicat greşit prevederile art. 22 din Legea nr. 18/1991, că nu au luat în considerare o serie de înscrisuri eliberate de Primăria Voluntari din care rezultă că atât vânzătorul N.D., cât şi pârâtul B.V. au figurat în registrul agricol cu diferite suprafeţe de teren, cu care apoi au intrat în cooperativa de producţie şi că satul Pipera, făcând parte dintr-o zonă cooperativizată, iar pârâtul B.V. fiind deţinătorul casei de locuit şi a anexelor gospodăreşti, a devenit, în puterea legii, şi proprietar al terenului aferent, adică al curţii şi grădinii din jurul acestora.
După promovarea recursului în anulare pârâtul B.V. a reiterat excepţia puterii lucrului judecat dedusă din sentinţa civilă nr. 3417 din 18 septembrie 1996 a Judecătoriei Buftea şi a solicitat rezolvarea litigiului în temeiul acestei excepţiuni.
Recursul în anulare este fondat, în temeiul considerentelor care succed:
Prin acţiunea introductivă de instanţă P.I.K. (decedată în cursul procesului şi succedată, în aceeaşi calitate, de T.N.D.) a revendicat de la pârâtul B.V. un teren în suprafaţă de 3550 mp situat în comuna Voluntari, judeţul Ilfov, nemişcător ce face parte dintr-un teren mai mare, de peste 16.000 mp, drept de proprietate reconstituit în baza Legii nr. 18/1991 prin titlul de proprietate nr. 40173 din 11 iunie 1998 eliberat de Comisia Judeţeană Ilfov de Stabilire a Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor.
La rândul său, pârâtul B.V. s-a apărat în sensul că el este proprietarul terenului, dobândit în anul 1982 de la numiţii N.D. şi N.A., opunând în acest sens reclamantei sentinţa civilă nr. 3417 din 18 septembrie 1996 a Judecătoriei Buftea (dosar de fond), hotărâre definitivă şi irevocabilă, prin care s-a constatat că pârâtul este proprietarul terenului revendicat, care este aferent casei de locuit şi a anexelor gospodăreşti.
Prin aceeaşi sentinţă, acţiunea conexă a reclamantei M.I. (autoarea reclamantei din prezenta cauză) privind evacuarea lui B.V. de pe teren şi obligarea acestuia de a demola construcţiile edificate, a fost respinsă ca nefondată.
Din cele de mai sus rezultă că instanţele s-au găsit în ipoteza în care ambele părţi, atât reclamanta, cât şi pârâtul, produc titluri scrise privind dreptul de proprietate asupra bunului nemişcător revendicat, titluri care, deşi fondate pe prevederi ale Legii nr. 18/1991, provin de la autori diferiţi, fără să fi existat un raport juridic între ei.
Astfel, titlul reclamantei a fost eliberat în anul 1998 în urma procesului de reconstituire a dreptului de proprietate al autorilor, drept dobândit de aceştia printr-un act translativ de drept real din 17 ianuarie 1938, reconstituirea operând pe vechiul amplasament al terenului şi fără a se ţine seama de litigiul purtat în anul 1996 şi, în orice caz, cu ignorarea realităţilor existente, în sensul că pe o porţiune din terenul reconstituit reclamantei se află construcţiile edificate de pârât înainte de anul 1989, curtea şi grădina aferentă casei de locuit şi anexelor gospodăreşti.
Din contra, titlul exhibat de pârât reprezintă o hotărâre judecătorească prin care s-a consfinţit o tranzacţie imperfectă, consemnată într-un înscris sub semnătură privată, prin care foştii deţinători ai terenului atribuit după colectivizare, N.D. şi N.A., în adevăr detentori precari, au transmis la 6 martie 1982 folosinţa terenului de 3550 mp aflat în proprietatea fostei cooperative de producţie, pârâtului B.V.
Potrivit art. 22 din Legea nr. 18/1991, sunt şi rămân în proprietatea privată a cooperatorilor sau, după caz, a moştenitorilor acestora, indiferent de ocupaţia sau domiciliul lor, terenurile aferente casei de locuit şi anexelor gospodăreşti, precum şi curtea şi grădina din jurul acestora, determinată potrivit art. 8 din Decretul-lege nr. 42/1990.
Este de observat că legea şi-a fixat preferinţele sale, în sensul că în procesul de reconstituire şi de constituire a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor s-a dat prevalenţă deţinătorilor caselor de locuit şi a anexelor gospodăreşti, aşa încât terenul aferent acestora, precum şi curtea şi grădina din jurul lor intră, prin voinţa legii, în proprietatea privată a deţinătorilor construcţiilor, în timp ce foştii proprietari trebuie compensaţi cu o suprafaţă de teren echivalentă în intravilan sau, în lipsă, cu teren situat în extravilan, în imediata vecinătate.
În conflictul de drepturi dintre foştii proprietari de terenuri ce pe timpul colectivizării au fost ocupate de construcţiile unor terţi şi deţinători actuali ai acestor construcţii, legea, fie din considerente de echitate, fie din raţiuni de stabilitate a raporturilor juridice, i-a preferat pe aceştia din urmă, înţelegând să dispună compensarea celor dintâi cu o suprafaţă de teren echivalentă în intravilan ori, după caz, în extravilan, în imediata vecinătate a terenurilor ocupate de construcţii.
Întrucât legea a preferat titlul pârâtului, căruia i-a conferit o forţă probantă completă, specifică titlurilor de împroprietărire care au la origine legea, se impune admiterea recursului în anulare, casarea în întregime a deciziei dată în recurs şi în parte a deciziei pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în sensul că se va respinge apelul reclamantului T.N.D. împotriva sentinţei Judecătoriei Buftea, hotărâre ce va fi menţinută în totalitate.
Cu referire la excepţia puterii lucrului judecat dedusă din sentinţa civilă nr. 3417 din 18 septembrie 1996 a Judecătoriei Buftea, excepţiune reiterată în recursul în anulare de pârâtul B.V. şi care a constituit şi unicul motiv de apel al aceleiaşi părţi împotriva sentinţei dată în cauză, se constată că atare apărare nu este fondată.
În primul proces s-a cerut evacuarea pârâtului de pe terenul în suprafaţă de 3550 mp şi obligarea lui la ridicarea edificatelor, în timp ce în procesul de faţă s-a cerut revendicarea nemişcătorului prin operaţiunea specifică materiei, compunerea titlurilor. Se constată astfel că cele două acţiuni diferă între ele atât sub raportul obiectului, cât şi al cauzei. În timp ce evacuarea, acţiune personală, este o sancţiune de drept civil strâns legată de existenţa unor raporturi juridice de locaţiune îndreptată contra unui detentor precar, revendicarea este o acţiune reală, prin care se reclamă predarea posesiunii unui lucru în temeiul dreptului de proprietate sau fondată pe o pretenţiune de proprietate şi îndreptată împotriva posesorului ce deţine materialmente bunul.
Sunt considerente pentru care Decizia Tribunalului Bucureşti sub aspectul soluţiei de respingere apelului declarat de pârât va fi menţinută.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei nr. 2680 din 4 decembrie 2002 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează Decizia menţionată şi în parte Decizia civilă nr. 1210/A din 12 iunie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III- a civilă, în sensul că respinge apelul declarat de reclamantul T.N.D. împotriva sentinţei civile nr. 4206 din 22 noiembrie 2001 a Judecătoriei Buftea, pe care o menţine în totalitate.
Menţine Decizia civilă 1210/A din 12 iunie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, în ceea ce priveşte respingerea apelului pârâtului.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 noiembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5044/2003. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6048/2003. Civil. Revendicare. Recurs → |
|---|
