ICCJ. Decizia nr. 6123/2003. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6123
Dosar nr. 1494/2003
Şedinţa publică din 5 noiembrie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. 8028 din 14 noiembrie 2001, reclamantul I.N.G. a chemat în judecată pe pârâta RA L., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate că este proprietarul imobilului situat în Bucureşti, să se anuleze Decizia nr. 269 din 15 octombrie 2001emisă de pârâtă, prin care s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului, urmând ca pârâta să fie obligată să lase reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că proprietarul iniţial al terenului a fost B.C.N., în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 26497 din 10 octombrie 1925, ulterior B.N. edificând o construcţie pe teren, împreună cu soţia sa B.E.(L.), conform actului de fundaţie din anul 1927.
S-a mai arătat de reclamant că după decesul soţilor B., imobilul a revenit lui I.M.M., reclamantul fiind unicul moştenitor al acesteia.
Reclamantul a învederat că imobilul nu a fost naţionalizat, expropriat ori preluat de stat în temeiul acelui titlu, pârâta deţinând imobilul în baza deciziei nr. 396 din 10 mai 1990 a Primăriei Municipiului Bucureşti, prin care O.D.C.D. a trecut în subordinea Primăriei sectorului 1 Bucureşti.
Totodată, reclamantul a susţinut că Decizia prin care i s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului pentru considerentul că nu a dovedit că face parte din categoria persoanelor îndreptăţite la restituire, aşa cum acestea sunt definite de art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 10/2001, a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Prin întâmpinare, pârâta RA L. a solicitat respingerea acţiunii, cu motivarea că certificatul de calitate de moştenitor nr. 25 din 9 februarie 2000 nu face dovada că B.E. a acceptat moştenirea de pe urma defunctului său soţ B.N. în condiţiile art. 700 C. civ.
Pârâta a mai susţinut că nu se face dovada că între N.B. ce figurează în contractul de vânzare-cumpărare, B.C.N. care figurează în procesul-verbal nr. 8697/1940 şi B.N., menţionat în certificatul de calitate de moştenitor nr. 25/2000 ar exista identitate de persoană.
Pe parcursul procesului a fost introdusă în cauză în calitate de pârâtă A.P.P.S., dispunându-se scoaterea din cauză a RA L.
Prin sentinţa civilă nr. 773 din 20 mai 2002, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis acţiunea astfel cum a fost completată, a constatat că reclamantul este proprietarul imobilului situat în Bucureşti, a obligat pe pârâtă să-i lase reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul, a anulat Decizia nr. 269 din 15 octombrie 2001 emisă de RA L. şi a respins excepţiile formulate de pârâtă pe aspectul inadmisibilităţii acţiunii şi lipsei calităţii procesuale active.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că reclamantul şi-a dovedit calitatea procesual activă cu înscrisurile de la dosar, apreciind că susţinerile pârâtei în sensul neacceptării moştenirii lui B.N. de către soţia acestuia este infirmată de declaraţia martorei audiată în cauză. Instanţa a avut în vedere şi dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul acestei legi.
Totodată, instanţa a reţinut că în cauză s-a făcut dovada preluării fără titlu de către stat a imobilului, constatându-se că reclamantul este proprietarul imobilului.
Instanţa nu a reţinut inadmisibilitatea acţiunii, invocată de pârâtă, cu motivarea că acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 10/2001 şi nu pe dispoziţiile art. 111 C. proc. civ.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta, susţinând că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că în cauză este vorba de o acţiune în revendicare, când în realitate se solicită anularea deciziei emisă în temeiul Legii nr. 10/2001.
Pe fond, s-a reiterat lipsa de identitate de persoană din înscrisurile de la dosar, pentru proprietarul menţionat în titlul de proprietate, ca şi lipsa de identitate între B.E. şi B.L., aceasta din urmă figurând în actul de fundaţiune din anul 1927, depus la dosarul cauzei.
Apelanţii au completat motivele de apel, invocând dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 10/2001, cu motivarea că imobilul constituie sediul Ambasadei Regatului Maroc, fiind preluat de stat cu titlu valabil şi exceptat de la principiul restituirii în natură.
Prin Decizia nr. 33 A din 27 ianuarie 2003, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis apelul declarat de pârâtă, a schimbat în tot sentinţa pronunţată de tribunal, în sensul că a respins ca nefondată contestaţia formulată de reclamant.
Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut că în ceea ce priveşte legitimarea procesuală a reclamantului ca „persoană îndreptăţită" la restituirea în natură a imobilului, în sensul art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 10/2001, se constată o serie de inadvertenţe privind identitatea de persoană între B.E. şi B.L., aceasta din urmă fiind menţionată în actul în cauză, care consfinţeşte că s-a pus temelia casei din B-dul D.
Instanţa a mai reţinut că celelalte acte din dosar şi anume certificatul de moştenitor, testamentul lăsat de defuncta B.E. şi certificatul de deces al autorului B.N., nu clarifică starea civilă a acestuia la data cumpărării terenului, apreciind că aceste neclarităţi ar fi putut fi înlăturate prin depunerea la dosar a certificatului de căsătorie dintre autorul B.N. şi B.E., spre a se verifica datele de identificare ale acesteia, câtă vreme certificatul de cununie religioasă nu serveşte verificărilor corespunzătoare.
De asemenea, Curtea a apreciat că certificatul de calitate de moştenitor care menţionează pe B.E. ca soţie şi unică moştenitoare a defunctului B.N., nu este de natură să clarifice aspectele menţionate, reţinând că această inadvertenţă, unită cu aceea privitoare la alternanţa de nume în înscrisurile de la dosar – B.N., respectiv B.C.N., au justificat soluţia administrativă de respingere a cererii formulate.
Instanţa a mai reţinut că la dosar, reclamantul nu a depus acte din care să rezulte modificarea numerotării străzii D., în sensul că nr. 25 a devenit nr. 75.
Totodată, instanţa a constatat că din conţinutul acţiunii rezultă că instanţa a fost investită cu o contestaţie întemeiată pe dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 şi nu cu o acţiune în revendicare.
Raportat la împrejurarea că imobilul constituie sediul Ambasadei Regatului Maroc, instanţa a apreciat că în cauză devin aplicabile dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 10/2001 privitoare la condiţiile de restituire în natură a imobilelor afectate unui interes public şi care, pe durata acestei afectaţiuni, vor constitui bunuri proprietate publică, având regimul prevăzut de lege, persoanele îndreptăţite putând opta pentru despăgubiri, în temeiul acestei legi.
Pentru aceste considerente, instanţa a constatat că Decizia emisă de RA L. este temeinică şi legală, iar contestaţia este nefondată.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul I.N.G.
Invocând prevederile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., reclamantul susţine că instanţa de apel a depăşit cadrul strict limitat al contestaţiei introductive, care vizează refuzul restituirii în natură a imobilului doar pentru faptul că RA L. a considerat în mod greşit că „petentul nu a făcut dovada că face parte din categoria persoanelor îndreptăţite de a beneficia de prevederile Legii nr. 10/2001, aşa cum acestea sunt definite de art. 3 şi art. 4 din lege".
Or, arată reclamantul, considerentele deciziei se referă la împrejurări care exced cadrului strict al contestaţiei, cum ar fi nedovedirea de către reclamant a modificării numerotării străzii Dacia sau faptul că imobilul constituie sediul Ambasadei Maroc.
În cadrul aceluiaşi motiv de recurs, se susţine că incidenţa OUG nr. 184/2002 nu a fost invocată de părţi sau din oficiu de către instanţă.
Reclamantul formulează de asemenea o critică întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., susţinând că instanţa a schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al actelor depuse în combaterea apelului, care dovedeau atât identitatea de persoană între B.E. şi B.L., cât şi identitatea de persoană între N.B., B.N. şi N.C.B.
Prin cea de a treia critică, întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul susţine că instanţa a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 2 alin. (2) şi ale art. 16 din Legea nr. 10/2001.
Astfel, reclamantul învederează că din interpretarea dispoziţiilor art. 16 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, aşa cum au fost modificate prin OUG nr. 184/2002, rezultă că acestea sunt incidente în cazurile prevăzute în alin. (1) şi (2) ale aceluiaşi articol, condiţionat însă de respectarea dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din lege, conform cărora persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării.
Susţine reclamantul că, în condiţiile în care imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil, prin soluţia recurată, instanţa a încălcat dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
În recurs, reclamantul a prezentat instanţei o serie de înscrisuri noi, considerate necesare de către curtea de apel pentru dovedirea unor aspecte neclarificate.
Astfel, reclamantul a depus extrasul de căsătorie privind căsătoria încheiată la 14 februarie 1914 între B.N. (fiul lui C.) şi B.E., Jurnalul nr. 6326 din 14 martie 1945 al Tribunalului Ilfov, secţia a III-a civilă, prin care s-a ordonat trimiterea în posesie a numitei B.E. asupra averii rămase de pe urma defunctului său soţ N.B., avere testată de acesta prin testament olograf soţiei sale E.L.B., autorizaţia de construcţie din 30 august 1927 a Sectorului Galben, precum şi istoricul de rol fiscal.
Totodată, reclamantul a depus adresa Primăriei Municipiului Bucureşti, Direcţia Patrimoniu Evidenţă, Proprietate, Cadastru, conform căreia imobilul ce formează obiectul contractului de vânzare-cumpărare din anul 1925, situat în B-dul D. nr. 25, poartă nr. 75 pe B-dul D., sectorul 2 Bucureşti.
Faţă de înscrisurile noi şi de abrogarea alin. (4) al art. 16 din Legea nr. 10/2001 prin Legea nr. 48/2004, reclamantul a solicitat restituirea în natură a imobilului.
Recursul este fondat.
Într-adevăr, în raport de înscrisurile noi prezentate instanţei, cât şi faţă de dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 10/2001, se impune reluarea judecăţii de către instanţa de apel, pentru ca aceasta să cerceteze dacă imobilul supus retrocedării a fost proprietatea autorului reclamantului, urmând să stabilească totodată dacă imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil.
Examinând Decizia recurată, se constată că instanţa şi-a fundamentat soluţia de respingere a contestaţiei formulate, reţinând că reclamantul nu a dovedit calitatea de persoană îndreptăţită la restituirea în natură a imobilului, în sensul art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 10/2001, pentru ca apoi să motiveze soluţia pronunţată pe dispoziţiile art. 16 din lege, astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 184/2002, considerând că imobilul este exceptat de la restituirea în natură, în condiţiile în care acesta constituie sediul unei ambasade.
OUG nr. 184 din 12 decembrie 2002 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 a modificat alineatul 4 al art.16 în sensul că „Bunurile stabilite potrivit prevederii prevăzute la alin. (2) sunt, pe durata afectaţiunii de interes public, bunuri proprietate publică şi au regimul prevăzut de lege". Acest text, astfel cum a fost modificat, a fost însă abrogat prin Legea nr. 48 din 23 martie 2004 privind aprobarea OUG nr. 184/2002, rămânând în vigoare redactarea iniţială a art. 16 din Legea nr. 10/2001.
Potrivit art. 16 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, dispoziţiile alin. (1) şi (2) nu se aplică imobilelor preluate fără titlu valabil, astfel că, în temeiul acestui text, imobilele prevăzute la alin.1, printre care şi ambasadele, se restituie în natură foştilor proprietari, dacă au fost preluate fără titlu valabil.
În speţă, instanţa nu a cercetat dacă imobilul a fost preluat de către stat cu titlu valabil.
Cum Administraţia Protocolului de Stat a susţinut că titlul statului asupra imobilului este constituit valabil, cu prilejul rejudecării cauzei, instanţa de trimitere va pune în vedere acesteia să depună la dosar titlul în baza căruia imobilul a fost preluat de stat, pentru a putea stabili dacă acesta a fost preluat cu titlu valabil.
Reţinând că în raport de înscrisurile noi şi modificarea dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a soluţionat cauza pe baza unor împrejurări de fapt ce nu au fost deplin stabilite, în temeiul art. 314 C. proc. civ., se impune admiterea recursului şi casarea deciziei, cu trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantul I.N.G. împotriva deciziei civile nr. 33 A din 27 ianuarie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Casează această decizie şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 noiembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6397/2003. Civil. Litigiu de munca. Recurs... | ICCJ. Decizia nr. 6133/2003. Civil. Legea nr.10/2001. Recurs → |
|---|
