ICCJ. Decizia nr. 6215/2003. Civil. Legea nr.10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6215
Dosar nr. 5661/2003
Şedinţa publică din 10 noiembrie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La 26 noiembrie 2002, reclamanţii A.A. şi N.D.I.M.C. au chemat în judecată pârâta Prefectura Municipiului Bucureşti, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa pârâta să fie obligată la plata măsurilor reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în Bucureşti, care a fost proprietatea mamei, respectiv bunicii reclamanţilor, preluat de stat prin Decretul nr. 92/1950 şi apoi vândut potrivit Legii nr. 112/1995 chiriaşilor.
În motivarea cererii, reclamanţii au mai arătat că ei sunt singurii moştenitori ai proprietarei iniţiale şi au notificat pârâta, care nu a răspuns în termenul legal. În drept reclamanţii au invocat prevederile Legii nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 1790 din 18 decembrie 2002, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a admis acţiunea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâta Prefectura Municipiului Bucureşti şi pârâta a fost obligată la plata către reclamanţi a sumei de 4.940.216.000 lei cu titlu de despăgubiri constând în contravaloarea imobilului situat în Bucureşti.
S-a reţinut în considerentele hotărârii că prin actul de adjudecare nr. 1905/1928 numita C.C. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, imobil care a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950.
Calitatea de moştenitori a reclamanţilor după defuncta C.C. a fost dovedită cu certificatele de moştenitor nr. 328 din 25 septembrie 1997 şi nr. 95 din 7 noiembrie 2001.
Din expertiza efectuată în cauză a rezultat că imobilul se compune din 5 apartamente înstrăinate chiriaşilor în condiţiile Legii nr. 112/1995, situaţie în care, conform art. 18 din Legea nr. 10/2001, reclamanţilor în calitate de persoane îndreptăţite li se cuvin măsuri reparatorii prin echivalent, cuantumul acestora fiind stabilit prin raportul de expertiză la 4.490.216.000 lei.
Întrucât pârâta nu a făcut reclamanţilor oferta de restituire prin plata despăgubirilor băneşti, deşi a fost notificată în acest sens, tribunalul, în baza art. 1 alin. (2), art. 2 şi art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 a admis acţiunea şi a obligat pârâta la plata despăgubirilor băneşti constând în valoarea imobilului.
Apelul declarat de pârâta Prefectura Municipiului Bucureşti împotriva sentinţei a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care prin Decizia civilă nr. 302 din 17 iunie 2003 a schimbat în tot sentinţa nr. 1790 din 18 decembrie 2002 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în sensul respingerii cererii ca neîntemeiată.
În motivarea deciziei, instanţa de apel a reţinut că pârâta nu are în administrare sau proprietate imobile, că potrivit art. 37 din Legea nr. 10/2001competenţa pârâtei este de a primi cererile de despăgubiri băneşti, de a centraliza notificările şi ofertele de acordare a despăgubirilor băneşti şi de a le transmite Ministerului Finanţelor Publice.
Prin acceptarea raportului de expertiză tehnică extrajudiciară, fără a urma procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 pentru acordarea despăgubirilor, instanţa de fond a încălcat prevederile art. 38-40 din lege care reglementează competenţa şi procedura de stabilire şi acordare a despăgubirilor băneşti.
Potrivit art. 38 din lege, stabilirea despăgubirilor este în sarcina comisiei interministeriale ce urmează a fi constituită prin Decizia primului-ministru.
Având în vedere că la dosar s-a depus adresa Ministerului Finanţelor Publice nr. 14379 din 14 martie 2003 cuprinzând 19 notificări care urmează a fi înaintate de comisia interministerială, printre care şi cea formulată de intimata-reclamantă, curtea de apel a apreciat că procedura de acordare a despăgubirilor băneşti este în curs de soluţionare.
Împotriva deciziei pronunţate în apel au declarat recurs reclamanţii.
O primă critică este formulată cu referire la motivarea deciziei, care în opinia recurenţilor este insuficientă şi neconvingătoare, iar cel de al doilea motiv de recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constă în interpretarea greşită de instanţa de apel a prevederilor Legii nr. 10/2001, recurenţii susţin că ei au apelat la un expert autorizat pentru a determina valoarea despăgubirilor băneşti şi adresa Ministerului Finanţelor Publice la care se referă Decizia recurată este ulterioară pronunţării hotărârii instanţei de fond şi nu poate fi invocată ca motiv de apreciere a legalităţii şi temeiniciei hotărârii instanţei de fond.
Recursul declarat de reclamanţi este nefondat.
Potrivit art. 36 din Legea nr. 10/2001 „despăgubirile băneşti se acordă conform prevederilor prezentului capitol", iar în capitol sunt incluse art. 36 până la 40, care nu reglementează decât cadrul general în limitele căruia se vor stabili şi plăti despăgubirile băneşti cuvenite persoanelor îndreptăţite, întrucât art. 40 aduce precizarea că „pe baza evaluării despăgubirilor băneşti, în termen de un an de la expirarea termenului de 12 luni prevăzut de lege pentru depunerea notificărilor, prin lege specială se vor reglementa modalităţile, cuantumul şi procedurile de acordare a despăgubirilor băneşti, care pot fi plafonate".
Din interpretarea dispoziţiilor cuprinse în capitolul V din lege se desprinde concluzia că până la adoptarea legii speciale la care se referă art. 40, prefecturile au competenţa de a centraliza notificările care se adresează prefecturilor conform art. 36 alin. (2), precum şi ofertele de acordare a despăgubirilor prin deciziile sau dispoziţiile emise de unităţile deţinătoare sau primării, conform art. 36 alin. (3).
După centralizarea notificărilor şi a ofertelor de acordare a despăgubirilor băneşti, prefecturile vor transmite centralizatoarele, împreună cu materialele primite Ministerului Finanţelor Publice, prevede art. 37 din lege.
Dispoziţiile legale cuprinse în capitolul V denumit „Măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de despăgubiri băneşti" şi nici alte prevederi înscrise în Legea nr. 10/2001 nu instituie pentru prefecturi obligaţia de a plăti persoanei îndreptăţite despăgubirile băneşti şi aceasta impune concluzia că măsura dispusă de prima instanţă, aceea de a obliga prefectura la plata despăgubirilor băneşti este nelegală, fără suport în reglementarea actuală a Legii nr. 10/2001.
Instanţa de apel a făcut referire la experţii „atestaţi potrivit legii", evocaţi în HG nr. 614/2001 privind normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în vigoare la data introducerii acţiunii, dar chiar dacă lucrarea de evaluare a imobilului a fost efectuată în cauză de un expert autorizat, concluzia rămâne aceea că, fără un text de lege care să oblige prefectura la plata despăgubirilor băneşti, hotărârea prin care s-a dispus plata este nelegală şi întemeiat s-a decis schimbarea ei.
Argumentul invocat de recurenţi, anume că adresa Ministerului Finanţelor Publice este ulterioară pronunţării sentinţei, nu schimbă concluzia mai sus enunţată, în sensul că prefectura nu are de la lege abilitarea de a efectua plăţi cu titlu de despăgubiri băneşti către persoanele îndreptăţite.
Cu această motivare, care completează argumentele expuse în considerentele deciziei atacate, se va respinge ca nefondat recursul reclamanţilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanţii A.A. şi N.D.I.M.C. împotriva deciziei civile nr. 302 din 17 iunie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 noiembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6236/2003. Civil. Revendicare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6208/2003. Civil. Conflict de munca. Recurs... → |
|---|
