ICCJ. Decizia nr. 6235/2003. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6235
Dosar nr. 1487/2003
Şedinţa publică din 10 noiembrie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 432 din 27 martie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost admisă acţiunea formulată de I.E.I. împotriva Consiliului General al Municipiului Bucureşti, T.E., D.V.S. şi M.E., dispunându-se obligarea acestora de a lăsa reclamantei în deplină proprietate spaţiile ce deţin în imobilul situat în Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că asupra imobilului în litigiu se dispută titlul de proprietate al reclamantei, derivând din cel al proprietarilor iniţiali, defuncţii săi părinţi şi cel al pârâţilor, persoane fizice, decurgând din titlul statului. Prin compararea acestor titluri, s-a stabilit că este preferabil cel al reclamantei, întrucât este mai vechi, în timp ce pârâţii persoane fizice, cumpărători de bună credinţă, au dobândit imobilele de la un neproprietar.
Apelurile declarate de pârâţi împotriva acestei sentinţe au fost admite prin Decizia nr. 101 din 20 februarie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin care a fost schimbată în parte sentinţa, în sensul respingerii acţiunii. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei cu privire la respingerea excepţiilor autorităţii lucrului judecat şi inadmisibilităţii.
S-a avut în vedere că pârâţii sunt dobânditori de bună credinţă, cum de altfel a reţinut şi instanţa de fond şi că în conflictul de interese dintre adevăratul proprietar şi subdobânditorul de bună credinţă, este preferat acesta din urmă, din raţiuni de ordin pragmatic, concretizate în principiul validităţii aparenţei în drept, a cărui esenţă este exprimată prin adagiul error communis facit jus.
Împotriva acestei hotărâri, reclamanta a declarat recursul de faţă, în condiţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. susţinând că în mod greşit instanţa de apel a aplicat prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în situaţia în care acţiunea a fost formulată înainte de intrarea în vigoare a acestei legi.
Se susţine de asemenea că în raport de prevederile art. 1895 C. civ. buna credinţă duce la dobândirea proprietăţii imobiliare, numai dacă sunt întrunite cerinţele uzucapiunii de scurtă durată.
Cel de al doilea motiv de recurs vizează lipsa considerentelor pentru care acţiunea a fost respinsă şi faţă de C.G.M.B., fără a se referi la partea din imobil care nu a fost vândută, fiind greşit respinsă acţiunea privind întregul imobil.
Recursul nu este întemeiat, urmând a fi respins în raport de cele ce urmează.
În primul rând se constată că ambele instanţe care s-au pronunţat în cauză, adoptând soluţii diferite, au avut în vedere că pârâţii, persoane fizice sunt cumpărători de bună credinţă.
Recursul de faţă vizează în principal inaplicabilitatea prevederilor, art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în soluţionarea acţiunii în revendicare iniţiate la 20 decembrie 1999.
În raport de această dată, rezultă că în adevăr nu sunt incidente în speţă prevederile legii speciale, în vigoare de la data de 14 februarie 2001, deoarece s-ar încălca principiul neretroactivităţii legii civile.
Totuşi, în raport de celelalte dispoziţii existente în materie, referitoare la buna credinţă, soluţia adoptată în apel este legală.
Şi aceasta, pentru că prevederea legală din legea specială, nu constituie decât o preluare a unor principii de drept, consolidate din Codul civil, a căror aplicabilitate în speţă este neîndoielnică.
Astfel, buna-credinţă, creaţie a jurisprudenţei, a fost reglementată încă din anul 1865, în Codul civil, prin ale cărui dispoziţii a fost definită buna credinţă şi s-au stabilit condiţiile în care produce efecte juridice.
În acest sens trebuie avute în vedere prevederile art. 1898 alin. (1) C. civ., potrivit căruia buna credinţă este credinţa posesorului că, cel de la care a dobândit bunul, avea toate însuşirile cerute de lege pentru a-i putea transmite proprietatea, ca şi alin. (2) al aceluiaşi text conform căruia este destul ca buna credinţă să fi existat la momentul câştigării imobilului.
Rezultă din aceste dispoziţii trăsăturile definitorii ale acestui important principiu ce guvernează raporturile de drept civil şi limitele în care acţionează.
În situaţia în care în speţă nu se contestă buna credinţă a dobânditorilor, rezultă că soluţia adoptată în apel este corectă, în raport de elementele de principiu şi de drept redate.
Şi cel de al doilea motiv de recurs nu este de primit pentru că aşa numita „uitare" a instanţei de a arăta considerentele pentru care acţiunea a fost respinsă şi faţă de Municipiul Bucureşti, în situaţia în care această parte nu a declarat recurs, iar eventualele motive de casare nu pot fi invocate de cealaltă parte.
De altfel, chiar recurenta confirmă că nu are calea contestării hotărârii faţă de celălalt pârât sau posibilitatea de a modifica acţiunea în recurs, solicitând retrocedarea spaţiilor ce nu au fost vândute către chiriaşi, declarând şi prin concluziile scrise că îşi rezervă calea acţionării în instanţă pe cale separată.
Faţă de cele arătate, recursul de faţă, este nefondat, urmând a fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta I.E.I. împotriva deciziei civile nr. 101 A din 20 februarie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 noiembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6238/2003. Civil. LG. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6236/2003. Civil. Revendicare. Recurs → |
|---|
