ICCJ. Decizia nr. 6463/2003. Civil. Constatare nulitate absoluta certificat de mostenitor. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6463
Dosar nr. 4624/2003
Şedinţa publică din 19 noiembrie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
La data de 27 august 2003 Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat, în conformitate cu prevederile art. 27 lit. f) din Legea nr. 92/1992 şi ale art. 330 pct. 2 C. proc. civ., în vigoare la acel moment, recurs în anulare împotriva deciziei civile nr. 1153 din 14 octombrie 2002 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, susţinându-se că aceasta a încălcat esenţial legea, ceea ce a condus la soluţionarea greşită a cauzei pe fond şi este şi vădit netemeinică.
A fost ataşat dosarul cauzei, din care rezultă că prin acţiunea înregistrată la 9 octombrie 2000 la Judecătoria Oradea, ulterior precizată, reclamantul C.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii V.P., V.A., Comisia locală de fond funciar Nojorid şi respectiv judeţeană Bihor, să se constate nulitatea absolută a certificatului de moştenitor nr. 13 din 20 ianuarie 1998, să se dispună rectificarea situaţiei din cartea funciară, în sensul radierii dreptului de proprietate înscris sub nr. B1, B2, B3 şi anularea înscrierilor de intabulare nr. 1667 din 14 noiembrie 1997 şi nr. 4495 din 3 martie 1998, iar după sistarea colii C.F. Nojorid cu nr.top 1478/4, să se reînscrie imobilul în coala iniţială nr. 533.
S-a mai solicitat constatarea nulităţii absolute parţiale a titlului de proprietate nr. 496 din 30 septembrie 1994, emis autorilor pârâţilor, reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa în litigiu şi eliberarea titlului de proprietate pe numele reclamantului.
În motivarea acţiunii s-a arătat că autorii reclamantului au dobândit, prin contractul de vânzare-cumpărare din anul 1937, suprafaţa de teren în litigiu, pe care au folosit-o până la colectivizare iar pârâţii nu au nici un drept cu privire la acest imobil.
Prin întâmpinare pârâţii persoane fizice au solicitat respingerea acţiunii întrucât terenul respectiv a aparţinut antecesorilor lor, după cum rezultă din cartea funciară iar actul de vânzare-cumpărare invocat de reclamant nu este valid, nefiind înscris în cartea funciară, aşa cum cereau imperativ dispoziţiile Decretului-lege nr. 115/1938, în vigoare la acel moment.
Prin sentinţa civilă nr. 9163 din 9 octombrie 2001, Judecătoria Oradea a respins acţiunea, reţinând în principal, pe de o parte, că actul de vânzare-cumpărare invocat de reclamant a fost încheiat cu nesocotirea dispoziţiilor legale imperative privind forma ad validitatem a contractului iar pe de altă parte că în cererea formulată la 27 aprilie 1991 acesta nu a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa în litigiu.
Tribunalul Bihor, prin Decizia civilă nr. 486 din 20 mai 2002 a respins ca nefondat apelul reclamantului, apreciind că nu se impune anularea certificatului de moştenitor şi a titlului de proprietate emise pârâţilor iar cât priveşte neconcordanţele dintre numerele topografice şi cele ale parcelelor acest aspect a fost lămurit prin depunerea schiţei de orientare, vizată de PCOT Bihor, potrivit căreia titlul a fost eliberat la o scară diferită de cea folosită de birourile de carte funciară.
A mai reţinut tribunalul că depoziţia martorului C.T., propus de reclamant, este nerelevantă şi în contradicţie cu înscrisurile existente la dosarul cauzei.
Prin Decizia civilă nr. 1153 din 14 octombrie 2002, Curtea de Apel Oradea a admis recursul declarat de reclamant, a casat Decizia tribunalului, pe care a schimbat-o în totalitate în sensul că a admis pe fond acţiunea.
Curtea de apel a reţinut în esenţă că deşi contractul încheiat de reclamant nu îndeplineşte condiţiile cerute de art. 1171 C. civ., acesta este valabil ca înscris sub semnătură privată, astfel încât devin incidente dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 18/1991 referitoare la admisibilitatea probei testimoniale.
Prin recursul în anulare se susţine că această ultimă hotărâre este greşită, fiind încălcate mai multe dispoziţii legale şi apreciindu-se în mod eronat probatoriile administrate, ceea ce a condus la o soluţie, admiterea acţiunii, fără justificare în drept.
Intimatul reclamant C.I. şi intimata pârâtă Comisia de fond funciar Nojorid au solicitat respingerea recursului în anulare, susţinând că Decizia pronunţată în recurs este legală şi temeinică.
Examinând cauza în raport de probatoriile administrate şi de susţinerile părţilor, Înalta Curte reţine că recursul în anulare este întemeiat, Decizia pronunţată în recurs fiind esenţialmente greşită sub mai multe aspecte în sensul prevederilor art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
Astfel, contractul de vânzare-cumpărare invocat de reclamant în susţinerea cererii şi apreciat de instanţa de recurs ca fiind valabil ca înscris sub semnătură privată, deşi a fost redactat de avocat, nu îndeplineşte condiţiile stipulate expres şi imperativ de legea avocaţială în vigoare la acel moment, în sensul că redactorul nu a ştampilat actul şi nu a certificat identitatea părţilor ori a martorilor prezenţi, deşi formularul tipizat avea rubricile necesare (dosar fond). Mai mult, din examinarea înscrisului rezultă că acesta nu poartă specimenul de semnătură al cumpărătoarei ci face doar menţiunea „soţie C.A." în dreptul rubricii respective.
Este reală împrejurarea că dispoziţiile Decretului-lege nr. 115/1938 nu intraseră în vigoare la data respectivă, aceasta petrecându-se ulterior, prin efectul Decretului nr. 241/1947, însă instanţa de recurs ar fi trebuit să aibă în vedere dispoziţiile imperative ale art. 1 C. civ., precum şi principiile în materie, în sensul că la acea epocă pe teritoriul Transilvaniei operau Codul civil austriac şi legislaţia maghiară. Or, potrivit acelor reglementări, o convenţie a părţilor nu era translativă de proprietate, strămutarea dreptului efectuându-se numai prin intabulare; în acest sistem publicitatea este deci atributivă de proprietate.
Tot astfel, în doctrină s-a arătat în mod constant că pentru transferul proprietăţii prin contract, referitoare la imobile, nu este suficientă formalitatea schimbării faptice a posesiunii, adică tradiţiunea, ci este necesar ca proprietatea în favoarea achizitorului de drept să fie înscrisă în cartea funciară.
Aşadar, în mod corect au apreciat atât instanţa de fond cât şi cea de apel că dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu nu a intrat niciodată în patrimoniul antecesoarei reclamantului. Actul de care acesta se prevalează nu poate fi considerat valid ca înscris sub semnătură privată de vreme ce, aşa cum s-a arătat, el nu a fost semnat de persoana cumpărătoare, pentru a putea fi coroborat şi cu alte mijloace de probă, în condiţiile stipulate de art. 11 din Legea nr. 18/1991.
Pe de altă parte, reclamantul nu a probat împrejurarea că ar fi solicitat reconstituirea dreptului său cu privire la imobilul litigios şi nici că ar fi contestat vreodată adeverinţa eliberată de comisia locală de fond funciar.
Tot astfel, instanţa de recurs a ignorat împrejurarea că deşi titlul de proprietate le-a fost eliberat pârâţilor în anul 1994 şi a fost intabulat în C.F. în anul 1997, reclamantul şi-a formulat cererea abia în anul 2000, încălcând astfel dispoziţiile art. 51 şi urm. din Legea nr. 18/1991.
Aşa fiind, cum titlul de proprietate contestat a fost emis autorilor pârâţilor persoane fizice cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 18/1991, în mod nelegal şi printr-o eronată apreciere a probatoriului cauzei instanţa de recurs a dispus anularea sa parţială.
În consecinţă, Înalta Curte va admite recursul în anulare în temeiul prevederilor art. 3303 alin. (1) comb. cu art. 312 alin. (3) C. proc. civ., casând Decizia Curţii de Apel Oradea şi pe fond respingând recursul reclamantului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei nr. 1153/R din 14 octombrie 2002 a Curţii de Apel Oradea.
Casează Decizia menţionată şi pe fond respinge recursul declarat de reclamantul C.I. împotriva deciziei civile nr. 486 din 20 mai 2002 a Tribunalului Bihor, pe care o menţine.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 noiembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 66/2003. Civil. Dizolvare societate. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6476/2003. Civil. Legea nr.10/2001. Recurs → |
|---|
