ICCJ. Decizia nr. 717/2003. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 717
Dosar nr. 3831/2003
Şedinţa publică din 30 ianuarie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele :
Prin acţiunea înregistrată la 25 iunie 2002 la secţia a III-a civilă a Tribunalului Bucureşti, reclamanta M.D.M. a chemat în judecată pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General pentru obligarea acestuia la soluţionarea „notificării" înregistrată la Primăria Municipiului Bucureşti sub numărul 8367 din 30 iulie 2001, prin care solicită, în temeiul art. 21 din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului compus din apartamentul nr. 1, parter, şi cota indiviză de teren de 1/3 din 196 mp, situat în Bucureşti, în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a sentinţei, sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii de 10.000.000 lei/zi de întârziere până la emiterea dispoziţiei de retrocedare.
În motivarea acţiunii reclamanta arată că este unica moştenitoare a mamei şi bunicii sale care au dobândit la rândul lor imobilul tot prin moştenire, şi că potrivit Legii nr. 10/2001 a solicitat restituirea în natură a imobilului prin „notificarea" nr. 1976 din 24 iulie 2001 înregistrată la Primăria Municipiului Bucureşti sub nr. 8367 din 30 iulie 2001 dar că această instituţie nu a soluţionat-o în termenul prevăzut de art. 23 alin. (1) din legea citată. Ca temei de drept au fost invocate prevederile Legii nr. 29/1990, nr. 10/2001, art. 480 şi art. 481 C.civ. şi Primul Protocol Adiţional al Convenţiei pentru Drepturile Omului (art. 1).
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 137 din 17 februarie 2003 a admis cererea formulată de reclamantă, a obligat Municipiul Bucureşti prin Primarul General să soluţioneze „notificarea" nr. 1976 din 24 iulie 2001, cu privire la apartamentul nr. 1, situat în Bucureşti, în termen de 30 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii sub sancţiunea de daune cominatorii de 10.000.000 lei pe zi de întârziere.
Instanţa de fond a reţinut că deşi pârâtul avea obligaţia să se pronunţe prin decizie sau după caz prin dispoziţie motivată în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, nu s-a conformat obligaţiei impuse de lege (art. 23 din Legea nr. 10/2001). În consecinţă, arată instanţa, în raport de prevederile legale citate şi art. 1073 şi art. 1075 C. civ. se impune admiterea acţiunii.
Apelul declarat de Municipiul Bucureşti prin Primarul General a fost respins de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 216 din 9 mai 2003.
Instanţa de apel a reţinut că neîndeplinirea de către apelantul-pârât a obligaţiei în termenul stabilit de Legea nr. 10/2001, atrage răspunderea întemeiată pe obligaţia de a face, prevăzută de art. 1083 şi art. 1075 C.civ., aşa cum s-a pronunţat instanţa de fond.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Municipiul Bucureşti prin Primarul General, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului se arată, în esenţă, că hotărârea atacată este eronată deoarece termenul de 60 de zile este un termen de control, lipsa răspunsului se putea datora împrejurării că „dosarul" nu era complet şi nu pasivităţii pârâtului.
Recursul este fondat în limitele şi pentru considerentele ce urmează.
Reclamanta, în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, a „notificat" persoana juridică deţinătoare a imobilului ce a aparţinut autorilor săi, şi a solicitat restituirea în natură a acesuia (art. 20 şi art. 21 din legea citată).
Persoana juridică deţinătoare, în speţă pârâtul, trebuie să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură, în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării [art. 23 alin. (1) din aceeaşi lege citată].
Pârâtul nu s-a conformat şi nu s-a pronunţat nici prin decizie nici prin dispoziţie motivată asupra cererii.
Sub acest aspect instanţele au procedat legal obligând persoana juridică deţinătoare, respectiv pârâtul să se pronunţe asupra cererii într-un termen, astfel cum a fost apreciat de instanţe.
Instanţele au greşit însă atunci când au obligat pârâtul la plata de „daune cominatorii" pentru fiecare zi de întârziere, prin aplicarea prevederilor art. 1073 şi art. 1075 C. civ.
Legea nr. 10/2001 este o lege specială şi vizează restituirea în natură sau măsuri reparatorii în ce priveşte imobilele preluate abuziv în perioada menţionată în lege, precum şi procedura de urmat pentru realizarea scopului legii.
Pentru neîndeplinirea, în anumite termene, a obligaţiilor ce revin diverselor persoane juridice implicate în procedura de restituire sau de acordarea reparaţiilor, legea a prevăzut pentru unele termene sancţiuni [de exemplu art. 30 alin. (2) care penalizează unitatea vinovată cu 0,1% pe zi, din valoarea sumei datorate], iar pentru alte termene, nu a prevăzut sancţiuni, cum este şi cazul termenului de 60 de zile la care se referă art. 23 alin. (1).
În consecinţă, în lipsa unor sancţiuni prevăzute de legea specială, instanţa a apelat la prevederi din Codul civil care nu au legătură cu problematica pe care legea specială o rezolvă în ansamblul ei.
Fără a intra într-o dezvoltare teoretică şi practică a prevederilor art. 1073 şi art. 1075 C. civ., invocate de instanţe pentru a obliga pârâtul la „daune cominatorii" (texte nici măcar invocate de reclamantă) deoarece speţa nu necesită o atare dezvoltare, este necesar, totuşi, a preciza că: art. 1073 şi art. 1075 sunt cuprinse în Capitolul VII intitulat „Despre efectele obligaţiilor" ce face parte din Titlul III al Codului intitulat „Despre contracte sau convenţii" şi că în ambele texte se vorbeşte despre dreptul creditorului (art. 1073) şi obligaţia debitorului (art. 1075), folosindu-se expresia „dezdăunări"; astfel art. 1073 prevede dreptul creditorului la dezdăunări dacă obligaţia nu este îndeplinită, iar art. 1075 prevede că obligaţia de a face se schimbă în dezdăunări în caz de neexecutare. Aşadar, creditorul trebuie să aibă un prejudiciu cuantificat care să poată fi „acordat" sau „schimbat" în „dezdăunare" care nu poate depăşi însă acest prejudiciu, ce de altfel nici nu a fost pus în discuţie de reclamantă, singura care putea să o facă, în baza principiului disponibilităţii.
Faţă de cele ce preced, instanţa va admite recursul declarat de pârât, va modifica Decizia instanţei de apel, în sensul că va admite apelul, va schimba în parte sentinţa instanţei de fond şi va înlătura obligarea pârâtului la plata „daunelor cominatorii". Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei civile nr. 216 din 9 mai 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Modifică Decizia menţionată în sensul că admite apelul declarat de pârât împotriva sentinţei civile nr. 137 din 17 februarie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Schimbă în parte sentinţa civilă arătată, în sensul că înlătură dispoziţia privind obligarea pârâtului la plata daunelor cominatorii.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 ianuarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 716/2003. Civil. Încheiere 11 aprilie 2003.... | ICCJ. Decizia nr. 718/2003. Civil. Dizolvare societate (Legea... → |
|---|
