ICCJ. Decizia nr. 889/2003. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 889
Dosar nr.1257/2003
Şedinţa publică din 3 februarie 2004
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 13 aprilie 1999 sub nr. 2103 pe rolul Tribunalului Vâlcea reclamanta O.S.A.YA.I. a chemat în judecată pârâtul Consiliul Judeţean Vâlcea solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să-l oblige pe acesta
- să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Râmnicu – Vâlcea compus din construcţii şi teren în suprafaţă de 1620 mp.
Ulterior reclamanta a solicitat introducerea în cauză în calitate de pârâtă pe S.C. V. S.A., iar în locul pârâtului Consiliul Judeţean Vâlcea, pe Municipiul Râmnicu Vâlcea, reprezentat prin Primar.
În motivarea acţiunii reclamanta arată că este unica moştenitoare a tatălui ei S.T. care a fost proprietarul imobilului revendicat, care i-a fost preluat abuziv de către stat în baza Decretului nr. 92/1950, deşi făcea parte din categoria persoanelor exceptate de la naţionalizare.
În drept acţiunea a fost întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ.
Tribunalul Vâlcea prin sentinţa civilă nr. 15 din 18 ianuarie 2000 a respins acţiunea ca nefondată, reţinând că autorul reclamantei s-a adresat Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 care i-a acordat despăgubiri şi deci nu este posibil a se uzita două proceduri, una prevăzută de legea specială, iar alta potrivit dreptului comun.
Prin Decizia civilă nr. 55 A din 4 mai 2000 Curtea de apel Piteşti a respins apelul declarat de către reclamantă împotriva hotărârii pronunţate de către instanţa de fond.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa de apel a reţinut că autorului reclamantei i s-au acordat despăgubiri, statuându-se de către Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 prin hotărârea pe care aceasta a pronunţat-o ca imobilul în litigiu a trecut cu titlu valabil în proprietatea statului, iar autorul reclamantei nu a mai formulat plângere împotriva acestei hotărâri.
Curtea Supremă de Justiţie, prin Decizia civilă nr. 1471 din 9 martie2001 a admis recursul formulat de către reclamanţi şi a casat atât Decizia pronunţată de către Curtea de apel Piteşti cât şi sentinţa Tribunalului Vâlcea trimiţând cauza spre rejudecare acestei din urmă instanţe.
În considerentele deciziei de casare s-a reţinut că hotărârea nr. 287 a Comisiei Judeţene Vâlcea pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 a fost pronunţată la data de 3 februarie 1998, iar autorul reclamantei care formulase cererea, S.T., a decedat la data de 2 noiembrie 1997, deci nu a cunoscut de existenţa ei şi evident nici nu putea formula căile de atac împotriva acesteia.
În ceea ce o priveşte pe reclamantă, succesoarea tatălui său (conform certificatului de moştenitor) constată instanţa de casare, nu s-a observat că aceasta, chiar înainte de pronunţarea hotărârii Comisiei, a formulat o primă acţiune în revendicare a aceluiaşi imobil, care însă a fost respinsă pentru lipsa calităţii procesual pasive a Consiliului Local al Municipiului Râmnicu Vâlcea, ceea ce nu are relevanţă în prezenta cauză.
Concluzionând, instanţa de trimitere reţine „reclamanta, căci numai despre ea poate fi vorba în prezenta acţiune, a ales calea dreptului comun pentru revendicarea imobilului, considerând că acesta nu a fost preluat de stat cu titlu valabil potrivit legii".
A constatat, de asemenea, că deşi instanţele au reţinut din punct de vedere teoretic corect principiul „electa una vie", în cazul în speţă „nu poate fi vorba de aplicarea acestuia, faţă de succesiunea faptelor astfel cum au fost arătate".
Cauza a fost înregistrată pentru rejudecare la Tribunalul Vâlcea sub nr. 4049/2001.
Reclamanta şi-a complicat acţiunea, în sensul că a chemat în judecată şi pe pârâtul M.D.G., acţionar majoritar al pârâtei S.C. V. S.A., solicitând obligaţia pârâţilor la plata de daune morale în cuantum de 300.000 lei dându-le valoare de reparaţie simbolică a traumelor cauzate prin preluarea fără drept a imobilului revendicat.
Acţiunea, astfel cum a fost complectată, a fost respinsă ca nefondată de către Tribunalul Vâlcea prin sentinţa civilă nr. 363 din 31 mai 2002, reţinând în esenţă că în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 480 C. civ., ci prevederile Legii speciale nr. 112/1995 şi, ca atare, hotărârea pronunţată de către Comisia instituită în baza acestei legi, prin care au fost acordate despăgubiri pentru imobil, care nu a fost atacată cu plângere, îşi produce efectele.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta invocând motive de nelegalitate şi netemeinicie.
Curtea de apel Piteşti, prin Decizia civilă nr. 98 A din 5 octombrie 2002, a admis apelul, a schimbat în tot sentinţa în sensul că a admis acţiunea şi a obligat pe pârâta S.C. V. S.A. să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantei imobilul teren în suprafaţă de 542,30 mp şi construcţiile aflate pe teren, imobil care se identifică potrivit raportului de expertiză întocmit de ing. C.M.C.
- A respins acţiunea împotriva pârâţilor M.D.G. şi Municipiul Râmnicu Vâlcea.
- A respins cererea privind plata de daune morale.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de apel a reţinut în esenţă că deşi prin dispozitivul hotărârii instanţa de fond a arătat în mod expres că acţiunea a fost respinsă ca neîntemeiată, în considerentele hotărârii se constată că acţiunea este inadmisibilă.
În afară de această contradicţie între dispozitiv şi considerente, instanţa de apel a mai reţinut şi încălcarea prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. prin faptul că instanţa de fond rejudecând cauza nu a ţinut seama de problemele de drept dezlegate de către instanţa de recurs.
Pe fondul cauzei instanţa de apel a reţinut că imobilul în litigiu a fost preluat în mod abuzivde la autorul reclamantei printr-un act administrativ, ordinul nr. 2205 din 16 octombrie 1948, emis de Ministerul Industriei, iar apoi pentru „legalizarea acestei măsuri abuzive a fost naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950, fără ca iniţial să fie menţionat în anexele decretului.
Includerea în anexele decretului s-a făcut în anul 1959.
În consecinţă s-a apreciat că imobilul în litigiu a fost preluat de către stat fără titlu şi, în consecinţă, urmează a fi retrocedat.
S-a apreciat totodată că autorul reclamantei era o persoană exceptată de la naţionalizare, dovada în acest sens fiind adeverinţa eliberată la data de 20 mai 1959, deci în acea perioadă chiar prin care S.T. a fost scos din categoria chiaburilor, calitate în considerarea căreia i-a fost preluat imobilul.
Celelalte cereri din acţiune au fost apreciate ca neîntemeiate, reţinând că deţinătoarea imobilului este pârâta S.C. V.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâta S.C. V. S.A. şi reclamanta, invocând motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În recursul său pârâta S.C. V. S.A. susţine că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a legii considerând că acţiunii în revendicare formulată de către reclamanţi îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 47 şi art. 22 din Legea 10/2001.
Se mai susţine că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 considerând că reclamanta nu trebuie să mai parcurgă procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001.
În motivarea recursului se mai arată că instanţa de apel a interpretat greşit probele, reţinând că reclamanta are un titlu de proprietate asupra imobilului şi că ar fi singura moştenitoare, deşi mai există şi alţi moştenitori.
De asemenea, se arată că imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil, iar autorul reclamantei putea să constate hotărârea Comisiei (instituită conform Legii nr. 112/1995) prin care i s-a respins restituirea în natură a imobilului, deoarece el a fost reprezentat permanent de către reclamantă.
Recursul este nefondat.
Este de reţinut în primul rând că procesul a mai parcurs un ciclu procesual, iar Curtea Supremă de Justiţie, admiţând recursul declarat de către reclamantă, a casat hotărârile pronunţate de către instanţele de fond şi apel şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de fond.
Mai este de reţinut că în conformitate cu prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.„hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".
Această prevedere legală a fost însă încălcată de către instanţa de fond, iar instanţa de apel, cu o amplă motivare, a arătat că este cadrul juridic stabilit de către instanţa de recurs, prin Decizia de casare cu trimitere şi a pronunţat o hotărâre în conformitate cu aceasta.
În acest sens este de reţinut că reclamanta a formulat o acţiune în revendicare a imobilului în litigiu.
Pe parcursul soluţionării cauzei au intrat în vigoare prevederile Legii nr. 10/2001.
Critica formulată de către pârâta-recurentă, că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii este nefondată întrucât cadrul juridic al cauzei a fost stabilit în mod obligatoriu în baza art. 315 alin. (1) C. proc. civ. de către instanţa de casare.
În acest sens s-a statuat corect că imobilul a fost preluat de către stat fără titlu valabil pentru că prevederile Decretului nr. 92/1950 de naţionalizare nu au fost respectate.
Astfel, autorul reclamantei, proprietarul imobilului, făcea parte din categoria persoanelor exceptate de la naţionalizare – pe de o parte – şi pe de altă parte, oricum, la data naţionalizării, atât imobilul cât şi proprietarul său nu figurau în anexele decretului; completarea acestora făcându-se după 9 ani.
De asemenea, nici susţinerea recurentei că instanţa ar fi încălcat prevederile art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu este fondată, pentru că acest text de lege prevede că persoanele îndreptăţite la restituire, în cazul în care, înainte de intrarea în vigoare a legii porniseră un proces în revendicare a unui imobil din categoria celor prevăzute de Legea nr. 10/2001 are posibilitatea de a alege fie să continue acel proces (ca în cazul în speţă) fie să solicite suspendarea lui, întrucât alege procedura necontencioasă.
Ca atare, susţinerea recurentei că reclamanta ar fi trimis în mod obligatoriu să urmeze procedura specială instituită prin noua lege, este nefondată.
În ceea ce priveşte susţinerile referitoare la faptul că instanţa de apel a interpretat greşit probele şi pe cale de consecinţă a reţinut greşit că reclamanta ar fi făcut dovada titlului său de proprietari şi a faptului că este unica moştenitoare, urmează a reţine că sunt de asemenea nefondate.
Astfel aceste aspecte au fost statuate în mod obligatoriu de instanţa de casare, care a constatat în mod expres „că reclamanta – căci numai de ea poate fi vorba în prezenta acţiune este succesoarea tatăluisău S.T., potrivit certificatului de moştenitor nr. 592 din 22 decembrie 1997" deci nu se mai poate de existenţa altor succesori.
De asemenea, instanţa de casare a statuat obligatoriu că autorul reclamantei nu a cunoscut hotărârea Comisiei instituite conform Legii nr. 112/1991, întrucât decedase înainte de pronunţarea ei, şi, ca atare, nu putea să formuleze căile de atac împotriva acesteia.
În consecinţă, nu este vorba de o achiesare la soluţia de a primi despăgubiri în loc de restituirea în natură şi ca atare principiul „electa una via" în speţă faţă de succesiunea situaţiilor de fapt, nu-şi găseşte aplicare, astfel cum a reţinut de altfel şi instanţa de casare.
Distinct de cele mai înainte arătate, aceste aspecte învederate în motivarea recursului privind aprecierea greşită a probelor şi reţinerea unei situaţii de fapt eronate, ca urmare a abrogării pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. prin OUG nr. 138/2000, nici nu mai pot fi analizate.
Pentru toate aceste considerente recursul formulat de către pârâta S.C. V. S.A. urmează a fi respins ca nefondat.
În cel de al doilea recurs formulat împotriva deciziei pronunţate de către instanţa de apel, reclamanta O.S.I.Y.A., susţine că hotărârea recurată este doar parţial nelegală şi netemeinică.
În acest sens arată că instanţa trebuia să-i retrocedeze întreaga suprafaţă de teren de 1620 mp şi nu cea stabilită în expertiză de 542, 30 mp.
Arată, de asemenea, că instanţa de apel trebuia să-i acorde şi despăgubirile morale pe care le-a solicitat atâta timp cât a reţinut că imobilul a fost preluat abuziv.
Este de menţionat că temeiul de drept al acestui recurs invocat de către reclamantă este pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.
Motivarea recursului nu se încadrează însă în ipotezele prevăzute de acest text de lege, ci ele, eventual, s-ar putea încadra în motivul prevăzut de pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., deoarece faptul că i s-a restituit doar parţial o suprafaţă de teren avându-se în vedere constatările expertizei tehnice efectuate în cauză şi nu s-au considerat a fi dovedite pretenţiile pentru despăgubiri morale reprezintă aprecieri cu privire la situaţia de fapt.
În consecinţă, întrucât pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. a fost abrogat prin OUG nr. 138/2000, acest motiv nu mai poate fi analizat.
Astfel fiind, şi recursul formulat de către reclamantă pentru considerentele arătate, urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile formulate de S.C. V. S.A. Râmnicu Vâlcea şi O.S.I.Y.A. împotriva deciziei nr. 98/A din 5 decembrie 2002 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi3 februarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 894/2003. Civil. Ordonanta presedintiala... | ICCJ. Decizia nr. 890/2003. Civil. Lg.10/2001. Recurs → |
|---|
