ICCJ. Decizia nr. 886/2003. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 886
Dosar nr. 270/2003
Şedinţa publică din 3 februarie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, la 6 februarie 1998 reclamanta M.A. a chemat în judecată pe pârâtul V.R.Ş. pentru obligarea acestuia la restituirea împrumutului de 29.600 dolari S.U.A. sau contravaloarea în lei a acestei sume la momentul achitării plus dobânda legală.
În motivele acţiunii reclamanta a arătat că pretenţia reprezintă un împrumut acordat pârâtului la 30 iunie 1993. S-a încheiat o chitanţă între părţi cu indicarea datei scadente, 6 august 1995, cu restituiri eşalonate.
Acţionarea pârâtului în judecată a fost determinată de refuzul achitării împrumutului în pofida a mai multor amânări acordate de reclamantă şi soţul ei.
Tribunalul Bucureşti prin sentinţa civilă nr. 979 din 13 septembrie 1999 a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul să restituie reclamantei suma de 29.000 lei U.S.D. sau echivalentul în lei la momentul plăţii şi la 10.617.760 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie Tribunalul a reţinut că reclamanta l-a împrumutat pe pârât la 5 februarie 1995 cu 29.600 lei, cu restituirea sumei, eşalonat, ultima rată fiind stabilită la 6 august 1995. În acest sens s-a încheiat un înscris numit „chitanţă", pe care există o menţiune „am primit" sub care semnătura pârâtului – contestată de acesta – a fost confirmată de expertiza grafologică efectuată în cauză. Acţiunea s-a considerat întemeiată pe dispoziţiile art. 1576 şi art. 1584 C. civ. invocate ca temei de drept.
Apelul pârâtului împotriva sentinţei a fost respins de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 357 din 15 iunie 2000.
Critica pârâtului s-a axat în principal pe modul defectuos de efectuare a expertizei grafologice.
Pentru a respinge apelul, Curtea a procedat la verificarea de scripte conform art. 177 şi urm. C. proc. civ. şi a încuviinţat o nouă expertiză grafologică care a confirmat autenticitatea semnăturii pârâtului pe înscrisul „chitanţă". Instanţa a reţinut de altfel că şi prima expertiză a fost făcută pe baza elementelor de comparaţie ce proveneau de la pârât iar concluziile expertizei au fost depuse la dosar cu 2 luni înainte de termenul de judecată, deci pârâtul a avut suficient timp pentru a-şi face apărările.
Cât priveşte ultima critică neconcordanţa între considerente care se referă la obligarea pârâtului la plata sumei de 29.600 U.S.D. şi dispozitiv care menţionează suma de 29.000 U.S.D. s-a considerat că ea poate fi remediată pe calea procedurii prevăzute de art. 281 C. proc. civ. din oficiu sau la cerere.
Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul declarat de pârât şi prin Decizia nr. 2693 din 25 mai 2001 a fost casată Decizia nr. 357/2000 şi trimisă cauza spre rejudecarea apelului, aceleiaşi instanţe.
S-a constatat că în cauză nu s-a observat că înscrisul „chitanţă" nu respectă formalităţile impuse de art. 1180 alin. (1) C. civ., în sensul că nu este scris în întregime de cel care s-a obligat şi acesta înainte de a-l semna nu a menţionat formula „bun de aprobat", arătând totodată în litere suma sau câtimea bunurilor la care se obligă.
Această situaţie de fapt – s-a arătat în considerentele hotărârilor - coroborată cu apărările constante ale pârâtului că are capacitatea vizuală redusă cu 80 %, trebuia să conducă instanţa la concluzia administrării probei testimoniale şi să completeze raportul de expertiză pentru stabilirea cu exactitate a împrejurărilor de fapt.
Curtea de apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă rejudecând apelul, prin Decizia civilă nr. 392 din 22 octombrie 2002, l-a respins ca nefondat.
S-a reţinut, analizând probele administrate în cauză prin prisma deciziei de casare a Curţii Supreme de Justiţie, că pârâtul este autorul semnăturii de sub menţiunea „am primit" iar neaudierea martorilor s-a datorat refuzului pârâtului care s-a opus la audierea persoanelor prezente la încheierea chitanţei, aflate în grad de rudenie cu părţile.
S-a reţinut că pârâtul a dovedit prin această atitudine intenţia de a împiedica aflarea adevărului.
Împotriva acestei decizii pârâtul a declarat recurs la 20 decembrie 2002.
În motivarea recursului au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. În fapt s-a criticat soluţia Curţii de apel pentru greşita interpretare a dispoziţiilor art. 1180 C. civ. în sensul că s-a validat un înscris, ca doveditor al împrumutului, deşi acesta nu respecta condiţiile de formă imperativ prevăzute de lege.
S-a mai arătat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. ignorând îndrumările deciziei nr. 2693 din 25 mai 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, care impunea completarea înscrisului cu martori, probă care nu a mai fost administrată. S-a considerat valabil înscrisul „chitanţă" în pofida faptului că pârâtul în mod constant a afirmat că a fost indus în eroare, (datorită handicapului de vedere avansat), asupra calităţii în care semnează, el intenţionând să semneze în calitate de martor.
S-a mai criticat soluţia instanţei pentru greşita interpretare a poziţiei pârâtului în proces, el neopunându-se la administrarea probei cu martori, ci făcând numai observaţia că nu pot fi audiate rudele. În egală măsură s-a criticat Decizia instanţei de apel de a nu încuviinţa expertului să răspundă la obiecţiuni, probă care, dacă ar fi fost administrată, ar fi elucidat cazul dedus judecăţii.
Recursul nu este întemeiat şi se va respinge pentru considerentele ce urmează:
Instanţa de apel, rejudecând această cale de atac, a respectat dispoziţiile deciziei Curţii Supreme de Justiţie prin completarea probelor potrivit solicitării părţilor. S-a refăcut raportul de expertiză care a avut aceleaşi concluzii: semnătura la rubrica „am primit" de sub numele pârâtului este a acestuia.
Împrejurarea că nu s-au audiat martori nu este de natură să invalideze înscrisul confirmat, în autenticitatea semnăturii pârâtului, de către mai multe expertize grafologice, efectuate în cauză. Din atitudinea pârâtului rezultă fără îndoială că acesta nu a fost favorabil probei testimoniale.
Afirmând că nu se pot audia martori rude (deşi printre ei se afla şi fiul său) nu a făcut propuneri pentru a se audia alţi martori.
Nu se poate reţine că numai reclamantei îi incumba sarcina probei având în vedere că problema completării probelor s-a pus deja în faza de judecată a apelului în care „actor" cu sarcini distincte de probă este apelantul-pârât.
Celelalte critici, deşi prezentate în cadrul pct. 7 şi 9 din art. 304 C. proc. civ. se referă clar la greşita interpretare a probelor. Această critică prevăzută în pct. 11 art. 304 C. proc. civ., din 2 mai 2002, urmare modificării aduse de OUG nr. 138/2000, nu mai poate fi invocat ca motiv de recurs.
De altfel se constată că instanţele au făcut o justă apreciere a situaţiei de fapt şi o corectă aplicare a normelor de drept, în raport de probele administrate şi de poziţia oscilantă şi apărarea în trepte făcută de pârât. Sub acest aspect este relevant faptul că după chemarea în judecată pârâtul a negat existenţa împrumutului iar după confirmarea – prin expertiză – a semnăturilor sale pe înscris, pârâtul şi-a schimbat apărare, susţinând că a fost înşelat, profitându-se de handicapul său fizic şi pus să semneze la beneficiar în loc de martor. Pentru această din urmă ipostază invocată pârâtul nu a fost preocupat să dovedească alte raporturi juridice create între alte persoane decât părţile din proces care să excludă poziţia sa contractuală de împrumutat.
Este de remarcat de asemenea că din motivele de apel depuse la 8 noiembrie 1999 în dosarul nr. 6855/1999 pârâtul sub semnătură proprie afirmă „nici reclamanta nu minte, nu este de rea credinţă, acei bani s-au dat însă în cu totul alte condiţii". Afirmaţia a fost făcută (sub semnătură proprie şi nu prin avocat), indiferent că la 4 mai 2000 declară în şedinţă publică că nu-şi „însuşeşte" motivele de apel depuse la 8 noiembrie 1999.
Pentru considerentele arătate urmează a se respinge ca nefondat recursul şi în temeiul art. 274 C. proc. civ., conform chitanţei de la dosar, va fi obligat pârâtul la 10.000.000 lei cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă, reprezentând onorariu de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul V.R.Ş. împotriva deciziei nr. 392 din 22 octombrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă pe recurent la 10.000.000 lei cheltuieli de judecată către intimata M.A.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 februarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 891/2003. Civil. L 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 880/2003. Civil → |
|---|
