ICCJ. Decizia nr. 891/2003. Civil. L 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 891
Dosar nr. 1758/2003
Şedinţa publică din 3 februarie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 801/2002, reclamanţii B.R. şi V.C. au chemat în judecată pârâta S.C. E. S.A., sucursala D.F.E.E. Buzău, pentru a fi obligată să le restituie în natură un imobil, compus din casă de locuit şi terenul aferent, în suprafaţă de 1000 mp situat în satul Joseni.
În motivarea acţiunii, întemeiată pe Legea nr. 10/2001, reclamanţii au arătat că defuncţii lor părinţi V.B. şi A. au deţinut în proprietate imobilele în litigiu în baza actului dotal transcris sub nr. 7452/1927, extinzând ulterior construcţia prin amenajarea unor dependinţe şi anexe gospodăreşti, respectiv grajd pentru animale, coteţe păsări, magazie cereale, cramă, pivniţă, bucătărie de vară.
Atât imobilul, cât şi restul bunurilor mobile existente în gospodărie au fost preluate în mod abuziv de stat la 6 martie 1949, iar părinţii deportaţi; în prezent imobilul este deţinut de pârâtă, care utilizează construcţia cu destinaţia de birouri.
Reclamanţii au mai arătat că, deşi au notificat pârâta în termen legal, solicitând restituirea în natură, aceasta nu a emis o decizie motivată în sensul admiterii sau respingerii cererii.
Ulterior, întrucât instanţa a pus în vedere pârâtei să se pronunţe prin decizie motivată, aceasta a emis Decizia nr. 600 din 18 martie 2002, prin care a oferit despăgubiri în sumă de 600 USD pentru teren, reţinând că imobilul, construcţie a devenit prin transformări unul nou, iar măsurile reparatorii prin echivalent pentru construcţiile demolate cad în sarcina Prefecturii judeţului Buzău.
În acest context, reclamanţii şi-au precizat cererea, în sensul că au solicitat anularea deciziei nr. 600/2002 emisă de pârâtă şi obligarea acesteia la restituirea în natură a imobilului, casă şi teren.
Prin sentinţa civilă nr. 451 din 15 octombrie 2002, Tribunalul Buzău a admis ca întemeiată contestaţia reclamanţilor, a anulat Decizia atacată, obligând pârâta să restituie reclamanţilor în natură construcţia compusă din patru încăperi, două holuri şi o magazie din paiantă, precum şi terenul aferent în suprafaţă de 1.307,95 mp.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că imobilul, de care autorii reclamanţilor fuseseră deposedaţi în baza Decretului nr. 83/1949 şi apoi fusese transmis cu plată din administrarea Primăriei comunei Berca în administrarea pârâtei, prin Decizia nr. 97/1991 a Prefecturii judeţului Buzău, poate fi restituit în natură, deoarece nu se încadrează în prevederile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, adică el nu a fost transformat încât să devină unul nou, în raport cu cel preluat în mod abuziv.
Pârâta a declarat apel împotriva sentinţei, iar Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă, prin Decizia nr. 20 din 14 februarie 2003, l-a respins ca nefondat.
Instanţa de apel a reţinut că, în speţă, nu sunt incidente dispoziţiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, pentru că imobilul nu a fost transformat într-un imobil nou, iar pârâta nu a formulat cerere reconvenţională pentru a fi despăgubită, eventualele pretenţii aceasta putând să le valorifice printr-un proces separat.
Pârâta a declarat recurs împotriva acestei decizii, susţinând, în esenţă, că, în speţă trebuie făcută aplicarea art. 46 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, în sensul că actul de înstrăinare a imobilului este valabil, fiind încheiat cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării, că nu este lovit de nulitate, fiind încheiat cu bună credinţă, că instanţele ar fi trebuit să facă aplicarea art. 27 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, caz în care măsurile reparatorii prin echivalent sunt cele prevăzute în art. 9 alin. (2) din aceeaşi lege şi că instanţa nu a ţinut cont de faptul că valoarea lucrărilor de consolidare a proprietăţii depăşesc cu mult valoarea efectivă a imobilului, situaţie ce impune aplicarea art. 18 lit. c) din susmenţionata lege.
Recursul este nefondat.
Referitor la prima critică exprimată, ce susţine aplicarea în speţă a prevederilor art. 46 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, în sensul că actul de înstrăinare a imobilului (Decizia nr. 27/1991) este valabil fiind încheiat cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării şi cu bună credinţă, trebuie precizate următoarele aspecte: buna credinţă constituie un element de conservare a activului şi implicit determină acordarea de despăgubiri pentru foştii proprietari, în cazul în care este vorba de acte juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare; or, aşa cum corect a stabilit instanţa de apel, în rândul actelor de înstrăinare nu pot fi cuprinse şi deciziile administrative, acestea fiind acte unilaterale, aşa-zise acte de autoritate, a căror anulare se face pe calea unei proceduri speciale, respectiv a contenciosului administrativ, prevăzută de Legea nr. 29/1990, în timp ce Legea nr. 10/2001 nu face referire la acest tip de acte.
Altfel spus, chiar dacă Decizia face referire la aspectul că transferul imobilului s-a făcut cu plată, el viza un drept de administrare, drept real specific perioadei socialiste, care nu poate fi însă protejat prin dispoziţiile legii noi.
Nu poate fi primită nici critica privind greşita apreciere a probelor de către instanţă, fapt ce a condus la concluzia inaplicabilităţii art. 27 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, întrucât, aşa cum corect au stabilit cele două instanţe, din analiza probelor administrate în cauză rezultă că imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv la data de 6 martie 1949.
Celelalte aspecte invocate, vizând importanţa utilizării clădirii pentru desfăşurarea activităţii economice şi faptul că valoarea lucrărilor de consolidare a proprietăţii depăşeşte valoarea imobilului, sunt aspecte de fapt care nu pot schimba situaţia de drept.
Faţă de cele exprimate mai sus, recursul apare ca nefondat şi va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de S.C. E. S.A., sucursala D.E.E. Buzău, împotriva deciziei nr. 20 din 14 februarie 2003 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 februarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 890/2003. Civil. Lg.10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 886/2003. Civil → |
|---|
