Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 80/2013. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 80/2013 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 07-02-2013 în dosarul nr. 3492/85/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECTIA I CIVILA
DECIZIE CIVILĂ Nr. 80/2013
Ședința publică de la 07 Februarie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. N.
Judecător C. G. N.-vicepreședinte
Judecător M. F. C.
Grefier M. R.
Ministerul Public a fost reprezentant de d-na procuror A. P. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia
Pe rol fiind judecarea recursului declarat de reclamanta L. K. împotriva sentinței civile nr. 975/2012 pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosar civil nr._ .
La apelul nominal făcut în cauză se constată lipsa părților.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează procedura legal îndeplinită, faptul că recursul este scutit de la plata taxelor și nu s-au depus înscrisuri noi. Recurenta reclamantă solicită judecarea în lipsă.
Reprezentanta Ministerului Public arată că nu are cereri de formulat.
Nemaifiind cereri de formulat instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Reprezentanta Ministerului Public pune concluzii de respingere a recursului declarat de reclamantă, menținerea hotărârii de fond. Corect a reținut prima instanță că deportarea etnicilor germani înainte de 6.03.1945 nu are caracter politic în sensul Legii 221/2009.
Față de actele dosarului și cele invocate, instanța lasă cauza în pronunțare.
CURTEA DE APEL
Asupra recursului civil de față;
Constată că prin acțiunea civilă înregistrată la Tribunalul Sibiu sub nr. 3492 din 21.05.2012 reclamanta L. K. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 10.000 euro despăgubire pentru prejudiciul moral suferit urmare a deportării.
În motivarea acțiunii reclamanta arată că în ianuarie 1945, mama sa a fost trimisă la muncă forțată de reconstrucție în fosta URSS. A fost ținută în lagăr până în 15.09.1949.
În drept se invocă prevederile Legii 221/2009.
Prin sentința civilă nr. 975/2012 pronunțată de Tribunalul Sibiu-secția I civilă a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta Lusch K. în contradictoriu cu pârâtul S. R. pentru despăgubiri la Legea 221/2009.
Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut următoarele:
Reclamanta este fiica lui D. K. născută Modjesch, care în ianuarie 1945 a fost trimisă la muncă forțată de reconstrucție în fosta URSS. A fost ținută în lagăr până în 15.09.1949. Din copia cărții de muncă rezultă că acesta a participat la munca de reconstrucție din URSS, în perioada pretinsă.
Dispozițiile art. 3 din Legea 221/2009, reglementează expres și limitativ situațiile în care măsura luată pe cale administrativă are caracter politic, ca fiind orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu.
Aceleași dispoziții legale impun, ca o condiție, pentru ca măsura administrativă să aibă caracter politic, ca aceasta să fie întemeiată pe următoarele acte normative: Decretul nr. 6 din 14 ianuarie 1950, Decretul nr. 60 din 10 martie 1950, Decretul nr. 257 din 3 iulie 1952, Decretul nr. 258 din 22 august 1952, Decretul nr. 77 din 11 martie 1954 și Decretul nr. 89 din 17 februarie 1958.
De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 4 alin 2 din Legea 221/2009, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora.
Prin decizia Curții Constituționale nr. 1.358/2010, a fost admisă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 lit. a Legii nr. 221/2009, constatându-se că acestea sunt neconstituționale.
Cu prilejul soluționării excepției, instanța de contencios constituțional a examinat și normele dreptului internațional în materie și a practicii Curții Europene a Drepturilor Omului justificând admiterea excepției prin raportare la acestea.
Reclamanta a ales calea Legii speciale, investind Tribunalul cu o acțiune întemeiată pe aceasta (normele dreptului comun stabilind o altă competență și procedură), însă, nu există temei pentru acordarea daunelor morale solicitate.
Pe de altă parte, este de notorietate și o realitate istorică faptul că după anul 1940 întregul sistem politico-diplomatic realizat de România în 1918 s-a prăbușit, în contextul pozițiilor de forță, adoptate de URSS, iar deportările cetățenilor români, de diferite naționalități, au fost rezultatul contextului internațional în care România se afla.
Se observă de asemenea, și faptul că reclamanta a fost deportată, în URSS, chiar potrivit susținerilor sale, în ianuarie1945, iar Legea 221/2009 reglementează situația măsurilor luate după data 6 martie 1945, respectiv după ce guvernul comunist s-a instaurat în România, împrejurare ce rezultă din chiar numele acestui act normativ – „privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989” .
Așa fiind, acțiunea în întregul său a fost respinsă ca neîntemeiată.
Prin recursul declarat împotriva acestei sentințe, reclamanta L. K. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate cu reținere sau cu trimitere la Tribunalul Sibiu în vederea rejudecării. Mai solicită admiterea acțiunii așa cum a fost formulată. Cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului, reclamanta a susținut că măsura deportării luată față de mama sa a început anterior datei de 6 martie 1945, însă a continuat și după această dată, în perioada regimului comunist, până în anul 1949. Suferințele mamei reclamantei sunt inegalabile, prejudiciul suferit fiind greu de cuantificat. Cu privire la faptul că legiuitorul nu a modificat dispozițiile art. 5 din Legea 221/2009 după expirarea celor 45 de zile de la publicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, solicită a se aprecia temeinicia pretențiilor reclamantei prin prisma art. 1 din Protocolul adițional 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Consideră că dreptul la despăgubiri morale pretinse prin prezenta acțiune constituie un drept patrimonial în sensul art. 1 din Protocol, iar în măsura în care era prevăzut în legislația națională la momentul introducerii acțiunii, trebuie considerat că avea o speranță legitimă la obținerea creanței pretinse.
Recurenta consideră nelegal și imoral ca unii care au promovat acțiuni până la aplicarea deciziei Curții Constituționale să fi beneficiat de daune morale cuantificate al sume considerabile, iar alții să nu primească măcar o sumă modică.
Prin întâmpinarea depusă, intimatul S. R. prin MFP prin DGFP Hunedoara a solicitat respingerea recursului reclamantei ca nefondat, susținând în esență că nu mai pot fi acordate daune morale după constatarea neconstituționalității art. 5 alin. 1 lit. a din legea 221/2009.
Analizând legalitatea și temeinicia sentinței atacate, din oficiu și prin prisma motivelor de recurs, Curtea constată următoarele:
Temeiul de drept al acțiunii este Legea 221/2009, a cărei titulatură este neechivocă în sensul că are în vedere condamnările și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, fiind adăugate și alte temeiuri.
Pentru ca această măsură să fie considerată măsură administrativă cu caracter politic, era necesar ca reclamanta să dovedească, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. 2 coroborat cu art. 1 alin. 3 din Legea 221/2009, că prin săvârșirea de mama sa a unor fapte anterioare, a urmărit unul din scopurile prevăzute la art. 2 alin. 1 din OUG 214/1999, și anume să fi participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România la data de 6 martie 1945 și că datorită acestor acțiuni s-a luat măsura administrativă față de persoanele în cauză. Art. 2 alin. 1 din OUG 214/1999, la care face referire textul de lege citat anterior, enumără limitativ cazurile în care sunt considerate ca având caracter politic anumite infracțiuni.
Astfel, în determinarea faptelor considerate politice este utilizat criteriul subiectiv ce are în vedere mobilul urmărit de autorul faptei săvârșite în perioada regimului comunist, acest scop fiind de exprimare a protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la data de 22 decembrie 1989. Din nicio probă administrată în cauză nu rezultă că mama reclamantei și-ar fi exprimat protestul față de dictatura comunistă.
Indiferent că este vorba de internare în lagăr de muncă și deportare în URSS, de lipsire de liberate în mod nelegal sau de supunere la muncă forțată, considerentele de mai sus care justifică lipsa caracterului politic al acestei măsuri, în sensul Legii 221/2009, sunt valabile.
Măsurile invocate de reclamantă au fost măsuri avute în vedere de OUG 105/1999, care se referea la acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice”.
Din cele arătate mai sus rezultă că voința legiuitorului care a adoptat Legea 221/2009 a fost aceea de a reglementa exclusiv consecințele măsurilor represive dispuse de S. comunist instaurat la 6.03.1945, prin guvernul dr. P. G., ori măsurile care au fost luate anterior acestei date nu puteau viza răsturnarea acestui regim politic, fiind evident că, măsurile luate în speță au avut legătură directă cu înfrângerea României în războiul împotriva Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, Regatul Unit și Statele Unite ale Americii și a celorlalte Națiuni Unite. În urma acestui război s-a încheiat Convenția de Armistițiu din 12 septembrie 1944 între guvernul român pe de o parte, și guvernele Uniunii Sovietice, Regatul Unit și Statele Unite ale Americii, pe de altă parte, decizia de deportare aparținând Comisiei Aliate de Control pentru România, deportarea cetățenilor români de etnie germană și maghiară, în URSS, nefiind prevăzută în Convenția de Armistițiu.
În considerentele deciziei nr. 12/2011, pronunțată în recursul în interesul legii de ICCJ, cu privire la refuzul acordării despăgubirilor pretinse în prezenta acțiune și considerate a fi sub protecția art.1 al Protocolului 1 al CEDO, se arată că “. Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic). Aceste drepturi de creanță sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea de către instanță a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor de către același organ jurisdicțional.
Sub acest aspect, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire este "o creanță sub condiție" atunci când "problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate". De aceea, "la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu putea fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).
În mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza I. și M. împotriva României, Cererea nr. 36.782/1997, Hotărârea din 14 decembrie 2006, paragraful 29), și anume că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece "problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuia să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră".
Nu este vorba așadar, în ipoteza dată de recursul în interesul legii, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.
În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că "o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
În ceea ce privește noțiunea de "speranță legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza A. ș.a. împotriva României, paragraful 137).
O asemenea jurisprudență nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării deciziilor Curții Constituționale, având în vedere că jurisdicția supremă nu definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunțarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul reclamanților de o manieră irevocabilă.
De asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noțiunea de "speranță legitimă," iar nu de simplă speranță în valorificarea unui drept de creanță, și pentru că norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.
În concluzie, se poate afirma că există un bun susceptibil de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în măsura în care la data pronunțării deciziei Curții Constituționale exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul reclamantului.
Având în vedere aceste considerente, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă se va respinge ca nefondat recursul reclamantei, menținând ca legală și temeinică sentința atacată.
(continuarea deciziei civile nr. 80/2013 pronunțată în dosar nr._ )
Pentru aceste motive,
În numele legii
DECIDE
Respinge recursul declarat de către reclamanta L. K. împotriva sentinței civile nr. 975/2012 pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosar civil nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 7.02.2013.
Președinte, A. N. | Judecător, C. G. N. | Judecător, M. F. C. |
Grefier, M. R. |
Red. AN
Tehn. AN/15.03.2013
2 ex/MR
jud. fond- V. A.
| ← Constatare nulitate act juridic. Decizia nr. 526/2013. Curtea de... | Conflict de competenţă. Sentința nr. 94/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
